Sunt atâtea perspective din care poți să vorbești sau să scrii despre protestele care au izbucnit în ultimele zile în majoritatea marilor orașe din România. Am fost în fiecare zi (cât se poate de) atent la acest fenomen de protest civic, autentic si normal în orice democrație, dar pierdut timp de 20 de ani în bezna indiferenței.
În primul rând, am fost în Piața Universității pentru a vedea live ce se întâmplă, cum arată oamenii, ce spun, ce strigă, cum sunt organizaţi, cum sunt îmbrăcați etc. În al doilea rând, am vorbit cu unii dintre prietenii care au participat activ la proteste, dar și cu cei care nu au participat. Am ascultat și argumente pro și argumente contra. În al treilea rând, am citit articole de presă și am urmărit declarațiile politicienilor și ale jurnaliștilor, analiștilor; în general, a acelui established establishment mediatico-politico-”oengist” care plana până mai acum câteva zile undeva departe de realitate, în sferele autosuficienței și limitării de sine. În al patrulea rând, am citit și articole excelent scrise, care încearcau să explice cum s-a ajuns la dușul rece al exprimării directe, în stradă. Pe unele le puteti găsi aici. Şi aici. Si aici. Şi … mai căutaţi, căci sunt.
Pentru că vorba lungă este sărăcia omului, în cel mai simplu și personal stil posibil vreau să ajung la ceea ce mie mi s-a părut a fi esențial în acest fenomen pe cât de neașteptat, pe atât de plin de semnificații.
1. Nu totul este permis
După 20 de ani de pauză protestară și apatie civică, în Piața Universității se recrează timid o simbolistică a suveranității populare. În fapt, se recrează limite autorități(i)lor. Cea mai importantă limită este cea prin care deținătorul puterii originare arată deținătorilor temporari de putere delegată că nu totul este permis.
2. Nu protestatarii au jandarmi, ci jandarmii au protestatari
În Piața Universității, protestatarii definesc un spațiu al manifestării puterii originare. Este un spațiu al libertății și al libertății de exprimare.
Cu cât spațiul puterii originare este mai larg și capătă densitate prin participare, cu atât scade influența și violența puterii instituționalizate.
Nu există putere care să fi rezistat vreodată furiei maselor. Mă refer aici la revoluții profunde și totale (Egipt, Libia, Tunisia, România în 1989), nu la pseudorevoluții sau mișcări de protest mai mici (ca în România anului 2012) sau mai mari (Ungaria, Grecia, Rusia etc.).
Din punctul de vedere al exercitării puterii, există un raport indirect proporțional între puterea poporului și puterea reprezentanților săi. De aceea, în fapt, cu cât mişcările de stradă se extind şi au mai mulţi susţinători, nu protestarii au jandarmi, ci jandarmii au protestari.
În ceea ce privește violența, aceasta nu este de dorit, dar este foarte greu de evitat în asemenea situații în care chiar esența fenomenului este conflictuală. În sine, actul civic de protest este o luptă de pe poziții divergente între cel care încearcă să își ia puterea înapoi şi cel căruia i-a împrumutat-o. Pentru un articol care explică violența în mișcările de protest, vezi aici.
Sper că cititorii mai grăbiți sau mai înceți nu vor înțelege din rândurile de mai sus că sunt adeptul violenței. Din contră. Personal, îmi doresc să văd și eventual să particip la proteste inventive, dar pașnice.
3. Protestele au fost spontane. Deci autentice. Adică sincere
Manifestațiile din București și din alte orașe ale României au fost spontane. În sensul în care reprezintă autentice acte civice de protest împotriva autorității și a sistemului politic instituționalizat.
Ele au fost o reacție normală, democratică, la un exces de putere al puterii. În plus, în cel mai clar mod posibil, indică efectele nefaste ale gradului de încredere extrem de scăzut al românilor în instituţile statului şi în liderii politici.
Când spun că au fost spontane şi autentice, nu mă refer la procedurile de organizare și multiplicare a lor. Mă refer la sinceritatea existenței fenomenului și a cererilor exprimate public.
Inițial, protestele au vizat sprijinirea lui Raed Arafat. Rapid au evoluat către revendicări clare privind demisia lui Băsescu și a lui Boc, pentru ca în ultima formă curentă să dobândească și o serie de trăsături anti-sistem. Aşadar, de la ”Arafat, român adevărat !” s-a trecut la ”Jos Băsescu !”, ”Demisia !”, ”Ieși afară, javră ordinară !”, ”Un pitic și-un chior și-au bătut joc de popor”. Între timp, s-au făcut auzite și văzute voci și bannere cu ”Toate partidele sunt compromise” sau ”PDL și USL, aceiași mizerie !”.
4. Când poporul vorbește, politicienii tac. De frică
Luați prin surprindere de această criză de nervi populară care poate degenera în convulsii generalizate, politicienii s-au speriat. După 20 de ani de la Revoluția care le-a deschis drumul către putere, au uitat că electoratul se exprimă şi între alegerile la termen, altfel decât prin alegeri.
Self-suficient și narrow-minded, detașați complet de electoratul pe care cei mai mulți îl și disprețuiesc, politicienii au început să tacă în forme diferite. Chiar și acum, când spun ceva, de fapt ei tac. Pentru că atunci când poporul vorbește, politicienii tac. De frică.
Liderii PDL încearcă mici manevre pr-istice, clocite de consultanți de imagine (strategia ”batista pe țambal”, ”mimarea dialogului (în al 12-lea ceas)”, ”tăcerea vinovatului” ș.a.).
Liderii opoziției au simțit că în Piață nu sunt doriți, dar nici nu pot să rateze o asemenea pomană electorală. Acum e un moment propice să pună mâna pe ciolan, chiar dacă frige.
Așteaptă ospăţul ca hienele înfometate. Dau târcoale leilor care acum se înfruptă din pradă. Singura lor șansă este ca leii să se sature / plictisească, iar ele să se înmulțească.
Drept urmare, și-au construit propriul miting …
5. Pierderea inocenței. Nicio mișcare de stradă nu este eternă și nici absolută
Timpul este o variabilă importantă care poate să schimbe sensul acestei mișcări de protest. Nicio mișcare de stradă nu este eternă și nici absolută. În plus, o asemenea mişcare de protest poate să genereze şi efecte foarte periculoase pentru sistemul democratic pe termen scurt, mediu şi lung: de exemplu, escaladarea tensiunilor interetnice (vezi cazul Cluj), extinderea violenţelor de stradă (huliganii versus jandarmii) sau creşterea în aşa grad a intoleranţei faţă de partide şi faţă de instituţiile democraţiei, încât acestea să devină inutile şi periculoase (deja sunt atâţia care îl regretă pe Ceauşescu, care doresc un sistem politic cu un singur partid etc.). Am, totuşi, încredere că democraţia încă nu va muri în uralele mulţimii.
Testul autenticității mișcărilor de protest a fost grăbit de USL, prin organizarea unui miting politic împotriva actualei guvernări. În plus, propunerea USL de a se organiza sesiune extraordinară a Parlamentului a fost acceptată de PDL (ghici, ghicitoare, de ce ?).
În fapt, USL urmăreşte, ca şi PDL, să instituţionalizeze protestele din stradă şi să le integreze în binomul osificat şi oficializat al luptei putere – opoziţie. Pentru că, din perspectiva modului de înţelegere a raportului dintre anatomia puterii politice şi electorat, nu este nicio diferenţă între Ponta şi Boc, între Antonescu şi Băsescu. Toţi vor să exercite puterea celor din stradă, a celor din faţa televizoarelor, a celor care votează şi a celor care nu votează. Pentru toţi, o mişcare de stradă masivă antisistem înseamnă pierderea puterii (actuală sau potenţială).
Sistemul politic împotriva căruia au ieşit oamenii în stradă reacţionează rapid. Inocenţa şi autenticitatea primelor mişcări civice de protest ale ultimilor 20 de ani riscă să fie îngropate din nou în lupta pentru procente. Pe de o parte este normal, pe de altă parte este păcat.
În Piaţa Universităţii s-a produs un fenomen rar în România : ne-am trezit din apatie şi avem o atitudine. Indiferent dacă se vor continua sau nu manifestaţiile, acest spirit nu trebuie lăsat să moară. În forma lui pură, este spiritul libertăţii. Aşa, românesc, dar este.
De obicei cinic. Muncesc mult, citesc mult, ascult mult(e). În rest, spuneţi voi ce vreţi că eu pot fi oricine.