Să le luăm pe rând şi pe scurt:

1. În general, remanierea executivului este o gură de oxigen pe care o ia un cabinet în funcţie atunci când are nevoie de revigorare. Dar revigorarea este utilă şi posibilă atunci când organismul este viu şi funcţional. Or, Guvernul Boc este un organism mort din perspectiva eficienţei activităţii, iar remanierea nu are nicio relevanţă semnificativă asupra imaginii publice a PD-L. Tudor Popescu spune frumos că este vorba doar de o “reglare de conturi” în interiorul partidului de guvernământ. Singura soluţie pentru revenirea PD-L la nivelul procentual obţinut la alegerile din 2008 este să obţină rezultate semnificative în plan economic şi social. Adică să învingă criza financiară şi să anunţe măsuri de creştere a salariilor şi scădere a taxelor şi impozitelor. Până atunci, remanierea este un mare nimic pentru toţi, cu excepţia unora care au carnet de membru PD-L şi care au funcţii de conducere la nivel central…

2. În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură trâmbiţată la sfârşit de vacanţă de liberali şi pesedişti, aceasta are şanse mici să fie adoptată. Am mai multe motive pentru care cred acest lucru, dar unul este esenţial: interesul personal. Deputaţii şi senatorii care au intrat cu chiu cu vai în Parlament în urma sistemului trunchiat de vot uninominal cu puternice trăsături proporţionale, precum şi cei care au părăsit PSD şi PNL pentru a forma UNPR nu vor accepta să voteze propria lor ieşire de la guvernare sau să sprijine o decizie care poate conduce la dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Cu o excepţie…dacă sunt siguri că vor ieşi din nou.

În plus, niciun partid de opoziţie nu îşi doreşte acum guvernarea. Tendinţa de erodare şi (auto)distrugere a PD-L nu s-a încheiat, iar calculele politice nu sunt foarte clare. Ba mai mult…se pare că Ponta calcă pe urmele lui Geoană şi îi dă apă la moară lui Antonescu, pe care îl reactivează acceptând macroparteneriate cu acesta. La ora actuală, Antonescu are nevoie de vizibilitate la nivelul politicii mari, iar Ponta are nevoie de credibilitatea la nivelul votantului de rând. Într-o luptă electorală directă dintre Antonescu şi Ponta, votanţii l-ar prefera acum pe liderul liberal. Din aceste motive, pentru PSD este recomandabil să puncteze din opoziţie împotriva PD-L şi să se îndepărteze uşor de liberali şi de Antonescu.

Recunosc că, dacă moţiunea ar trece, ar fi o dovadă de normalitate în România. Ca şi în 2008. Dar normalitatea românească este semnificativ pierdută în principiul românesc al salvării personale şi de grup. Un principiu care ne face să valorăm, cel puţin la nivelul percepţiei publice, cât milioane de nimicuri însumate…

Re-urmărind declaraţiile pe care Dan Diaconescu le-a făcut după ce a fost eliberat din arest, precum şi alte înregistrări disponibile pe internet cu acesta, se poate uşor observa că D.D.:

(i) se consideră o mare valoare în România și are conștiința puterii sale mediatice: nu candidează oriunde, ci la Preşedinţia României, înţeleasă de mulţi drept cea mai înaltă demnitate, cea mai influentă, chiar dacă realitatea strict constituţională spune altceva. Despre acest lucru, vom discuta cu altă ocazie. În termeni manelişti, Preşedintele este “cel mai şmecher număr unu” în România, iar D.D. nu poate fi decât “număru’ unu”.

Bineînţeles, este evident că forţa declaraţiei sale publice a fost mai mare afirmând că va candida la Preşedinţie decât la Primăria Capitalei, un post de parlamentar sau unul de europarlamentar (deşi şansele sale de a câştiga sunt mai mari în alegeri concentrate local sau în care participarea la vot este mică).

(ii) îl interesează exclusiv valorile personale, pe care le doreşte a fi universale şi pe care, acum, încearcă să le promoveze şi în spaţiul politic. Partidul Poporului Român nu semnifică nimic din punct de vedere ideologic şi doctrinar. Poate nici nu va exista. Iar dacă va exista, va fi un nume gol, care poate primi orice conţinut sub carapacea unui cuvânt care în România produce efecte doar dacă este pronunţat de cine trebuie. Or, în gura lui D.D., cuvântul popor nu înseamnă “demos”, ci o expresie care îl ajută să îşi atingă obiectivul de rating personal (un număr cât mai mare de adepţi cu buletin, care, la nevoie, pentru a-l salva, pot vota).

Am urmărit cu atenţie înregistrări cu D.D. Nu sunt un specialist în NLP, dar câteva cunoştinţe am şi eu. Individul joacă un rol în care minte şi, uneori, se minte. Este consecvent, constant, repetitiv şi are un scop bine conturat în capul său. Indiferent dacă va avea succes sau va eşua la alegerile prezidenţiale (este posibil să nu mai candideze), D.D. va avea subiecte pentru televiziunile sale. Individul nu crede în şansa lui politică, dar crede în puterea sa mediatică.

Totuşi, ca mulţi alţi potenţaţi ai timpurilor noastre, D.D. s-a speriat că a fost înschis, iar intrarea în politică este reacţia instinctivă care te scapă de puşcărie. Cel puţin asta cred unele personaje pentru care politica este adiacentă activităţii lor principale (vezi şi cazul Gigi sau alţi mici înavuţiţi de prin teritoriu care se vor deputaţi, senatori, primari). Cine ştie…poate frica de închisoare a magnaţilor zilei este în fond frica acestora de totalitarismul comunist care nu le permitea acumularea puterii şi… cel mai important, a libertăţii pe care o au astăzi.

D.D. este mai rău şi periculos decât G.B.

Am spus-o de mult şi o repet, în scris, aici: Dan Diaconescu este cel mai mare rău pe care România postcomunistă l-a generat în materie de mass media. Nu este nimic personal, este doar o constatare pe care am evaluat-o în ultimii 4 ani. Ca şi Gigi Becali, D. D. se hrăneşte din media. A crescut prin media şi a intrat în folcorul popular postdecembrist ca un reprezentant al “poporului”, dar care este născut din sentimentele negative şi frustrările românilor care locuiesc în România.

D. D. şi G. B. cred despre ei că sunt oameni aleşi. Unul este convins de acest lucru din raţiuni spirituale şi patologice (G.B.), altul este este conştient de capacităţile sale extraordinare de manipulare şi joacă un rol pe care el însuşi l-a inventat pentru el însuşi (D. D.).

Spre deosebire de G.B., D.D. este consecvent şi programatic. G.B. este coleric şi îi poţi (re)cunoaşte intenţiile şi adevărata natură, pe când D.D. este ascuns, rece şi nu îşi trădează intenţiile.

Nu în ultimul rând, D.D. are propriul regat mediatic şi nu depinde de bunăvoinţa jurnaliştilor. El nu are apariţii intermediate, cumpărate sau mediate. El este, cum se spune, omul-televiziune. Este cel mai pervers dictator pe care România l-a oferit cetăţenilor săi în decursul anilor. Este liderul caricatural şi comic al acelui Big Brother din cartea lui George Orwell (1984).

Pentru că nu are valenţe politice reale, pentru că probabil ascunde frustrări care îl împiedică să fie fizic violent şi pentru că a nimerit greşit într-o perioadă a pluralismului media, D.D. nu este singurul chip care apare la televiziunea de stat, dar este cel care vrea ca toate celelalte chipuri care apar să fie asemănătoare lui. Aici răzbate perversitatea incredibil de simplă a lui D.D. Sistematic, promovează constant o imagine despre lume la propria televiziune, care a devenit referenţialul inspirator pentru celelalte televiziuni, fără ca acestea să îşi dea seama.

“Toată ţara este plină de câte un Dan Diaconescu.” – citat din Dan Diaconescu

D.D. a dobândit puterea de a ajunge la fiecare român, utilizând conştient psihozele oamenilor (PSIHÓZĂ, psihoze, s. f.  Boală mintală caracterizată prin tulburări ale comportamentului, gândirii sau afectivității bolnavului și de care acesta nu este conștient.). La OTV se uită incredibil de mulţi oameni. Este un business prosper şi care prosperă.

Nebunia, circul, răul, temerile se vor vinde întotdeauna. Sunt o afacere nefalimentară. De când s-a dezvoltat mass media, asemenea specimene de televiziuni sau emisiuni gen OTV există şi vor exista în continuare în societăţile democratice avansate şi în cele mai puţin avansate. Însă, problema României este că, pe lângă media de doi bani, nu există şi media profesionistă. Posturile de televiziune, redacţiile ziarelor sunt pline de imbecili care acoperă puţinele voci adevărate ale jurnalismului profesionist. Iar într-un mediu care se degradează moral, cultural şi intelectual, cei buni nu au nicio şansă să producă calitate.

Îmi spunea cineva că şi în SUA sunt televiziuni şi emisiuni care sunt chiar mai dure şi mai idioate decât OTV, iar Occidentul este plin de emisiuni în care limitele normalului sunt depăşite în scopul de a şoca şi de a cuceri raiting. Nevoia de rău şi degradare este puternică în animalul raţional om. Nevoia de a vedea viciu, nebunie, răutate, durere din fotoliul confortabil al livingului este general umană, nu doar naţională. În epocile trecute, oamenii erau decapitaţi, arşi pe rug, aruncaţi în arenele cu animale sălbatice, jertfiţi pe altarele nu ştiu cărei zeităţi. Toate acestea se realizau în public…

Dar, în SUA şi în alte state occidentale, pe lângă asemenea emisiuni degradante şi tembele există şi CNN, BBC, RFI ş.a. La noi există pe lângă OTV şi DDTV, Antena 3 şi Realitatea TV, ca televiziuni de ştiri. Vedeţi vreo asemănare din punctul de vedere al calităţii mass media între ultimele două şi marile trusturi de presă străine?

Libertatea fiecăruia de a reacţiona la OTV şi Dan Diaconescu

Din punctul meu de vedere, liberatatea presei este un bun democratic peste care orice putere nu trebuie să treacă. Dar media are şi un rol educativ extrem de important care îi condiţionează existenţa şi o supune unor necesităţi sociale, nu individuale (în principiu, de natură financiară). Cu atât mai mult cu cât tehnologia este atât de avansată încât oricine poate să privească la televizor. De la analfabet până la academician, toţi primesc informaţii pe care le procesează după facultăţi, cum ar zice Marin Preda. Nu discut aici despre răul pe care televiziunea îl produce asupra intelectului şi cât de mult a îndepărtat politica şi politicienii de scopurile iniţiale ale binelui cetăţii. Despre asta citiţi Sartori.

Revenind la oile noastre oteviene, depinde de fiecare dintre noi cum reacţionăm la emisiunile şi delaraţiile lui D.D. Eu am scos posturile OTV şi DDTV din programele pe care le am prin cablu, iar în ultimele luni am renunţat la televizor. Dar aceasta este soluţia mea.

În ceea ce priveşte fenomenul de otevizare culturală, care doreşte să devină şi unul politic, soluţia pentru a stopa acest lucru (dacă se doreşte) este să nu se mai vorbească despre Dan Diaconescu şi despre OTV. Aceasta este soluţia care îl înnebuneşte de frică pe omul-televizor.

Este deja de notorietate (cel puţin mediatică) faptul că România se află în criză economică. Veniturile scad şi preţurile cresc. Principalul partid de guvernământ se duce în jos în sondaje, Preşedintele republicii este capul răutăţilor, vinovatul principal de situaţia în care ne aflăm.

Avem un Guvern foarte slab, care a luat măsuri nepopulare şi care este condus de un personaj nici măcar sinistru…doar ridicol. Ce mai (credem că) ştim? Ştim că PD-L este în proces de scindare între mai multe facţiuni care nu sunt mulţumite de nivelul dezastruos al poziţiei din sondaje. De asemenea, celelalte partide parlamentare sunt fie la ciugulit (UNPR, UDMR), fie în opoziţie (PSD, PNL). Totuşi, coaliţia legislativă sprijină coaliţia guvernamentală, având deci majoritate în Parlament. De asemenea, sindicatele, aceşti actori sociali care ar trebui să fluiere permanent când puterea o ia razna, stau cuminţi (în vacanţe sau la televiziuni, nu în stradă şi în comitete de criză). Foarte pe scurt, aşa îmi apare mie (ca cetăţean al României privitor, cititor și ascultător al mass media) situaţia politică la ora actuală. Că acesta este adevărul (realitatea) nu am de unde să ştiu, din cel puţin două motive cumulative: (i) nu sunt factor de decizie la nivelul cel mai înalt (politic, economic, social) şi (ii) realitatea este întotdeauna mediată şi fragmentată, nu o poţi cunoaşte în totalitatea ei (practic, singura realitate, dar la care nu avem acces direct, ar fi lumea ideală a ideilor absolute din filosofia platoniciană, dar…pe vremuri de criză cine mai umblă pe acolo?).

Poporul

Dar cea mai gravă problemă pe care o avem la ora actuală nu sunt politicienii, FMI-ul, partidele sau sindicatele. Sunt milioane de români care sărăcesc, frustraţi, dar înfricoşaţi sau/şi neorganizaţi pentru a ieşi în stradă. Poate că sunt şi prea leneşi să iasă în stradă. Ceea ce ar fi şi mai grav. Or, până nu loveşti revoltat cu bâta în puterea care abuzează de legitimitatea şi legalitatea instituţională a statului, în România nu va exista nicio şansă de reformă a “elitelor” conducătoare.

Înţeleg prin reformă trecerea de la spiritul de salvare individuală sau/şi în gaşcă prădătoare organizată pe criterii mafiote la spiritul de salvare colectivă, a întregii comunităţi a cetățenilor, fie că trăiesc în România, fie în alt stat.

Foarte simplu spus: vreau să trăiesc într-o ţară în care să am încredere în ceilalţi oameni. Or, după multe şi imense eforturi de cercetare pe care le fac şi pe care le voi continua, concluzia mea (simplificând enorm, totuşi) este că principala problemă a acestei ţări este legată de lipsa de încredere dintre oameni (nu cetăţeni), o lipsă de încredere care este accentuată în fiecare zi de liderii colectivităţii (nu comunităţii) în care trăim. Nu detaliez aici cauzele.

Este de domeniul evidenţei că nu toţi oamenii sunt lideri (elite). Prin urmare nu toţi ajung în poziţii de decizie. Dar dacă cei care ajung în poziţii cheie sunt persoane lipsite de interes pentru comunitatea în care s-au format şi unicul scop este salvarea personală sau de clan, apoi avem o gravă şi uriaşă problemă. Iar soluţia (pentru că trebuie să ne gândim şi la ala ceva) este cea a schimbării bazei primare de selecţie a liderilor. Adică de jos în sus. De la poporul mult iubit la liderii mult stimaţi. Din acest motiv, când ajungi la o asemenea concluzie, soluţiile sunt puţine, iar cea mai la îndemână este reacţia poporului invocat de politicieni, dar trădat de politica lor. El însuşi, prin reacţia primară la adresa puterii incompetente şi abuzive poate să facă trecerea de la colectivitatea scindată a oamenilor la comunitatea unită a cetăţenilor. Din păcate, însă, pe tărâmul mioritic, mieii nu au nimic de spus până nu se transformă în câini.

Elitele

În general, elitele sunt cele care îşi construiesc şi construiesc pentru restul societăţii establishment-ul politic, social, cultural, economic, intelectual. Proziţiile de putere dobândite nu sunt cedate cu uşurinţă (ceea ce este normal). Problema apare când între poziţiile de putere ale elitelor (liderilor) şi majoritatea uriaşă a cetăţenilor apar discrepanţe imense, unii le numesc inegalităţi (nu numai economice ca la marxişti). În 1989, aceste discrepanţe au sfârşit prin revoluţie. În 2010, în stat democratic şi capitalist, posibilitatea ca revoluţiile să mai apară sunt reduse. Şi pentru că am atins pe Tocqueville, vă las în compania unui citat din acest autor:
“Aproape toate revoluţiile care au schimbat fizionomia popoarelor au fost făcute pentru a consacra sau pentru a distruge inegalitatea…Dacă puteţi întemeia o formă de societate în care fiecare să aibă ceva de păstrat şi puţin de luat, veţi fi făcut foarte mult pentru liniştea lumii…Ştiu că la un mare popor democratic, se întâlnesc întotdeauna cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni foarte bogaţi; dar săracii, în loc să formeze imensa majoritate a naţiunii, cum se întâmplă întotdeauna în societăţile aristocratice, sunt puţini numeroşi, iar legea nu i-a legat pe unii de ceilalţi prin legături de sărăcie iremediabilă şi ereditară…Ei (cetăţenii bogaţi, n.m.) nu formează deci o clasă aparte pe care să o putem lesne defini şi analiza; şi, ţinând, de altfel prin mii de fire ascunse, de masa concetăţenilor lor, poporul nu poate să lovească în ei fără să se lovească pe sine. Între aceste două extremităţi ale societăţilor democratice, se află o mulţime foarte mare de oameni aproape identici care, fără a fi exact nici bogaţi, nici săraci, au destule bunuri pentru a dori ordinea, dar nu au suficiente pentru a provoca invidia. Aceştia sunt în mod firesc duşmanii mişcărilor violente;”
(Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol 2 (Humanitas: Bucureşti, 2005), p. 267)

În România aşa o fi? Părerea mea aţi citit-o deja.

1. Care mai este raportul dintre Traian Băsescu şi PD-L?

Din câte ştiam, Traian Băsescu a fost o locomotivă electorală excepţională pentru PD-L. În mod continuu, din momentul în care a câştigat alegerile pentru Primăria Capitalei din 2000, Traian Băsescu a fost înaintea partidului său şi chiar a Alianţei PNL – PD.

În 2004, în primul tur al alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu a obţinut 3.545.236 VVE – 33,92%, în timp ce Alianţa PNL-PD a obţinut 3.191.546 VVE – 31,32%, la alegerile parlamentare.

În 2009, diferenţa dintre PD-L şi Traian Băsescu s-a diminuat, dar actualul Preşedinte a fost în continuare o locomotivă electorală pentru acest partid. Bineînţeles, luăm în considerare diferenţa semnificativă în numărul participanţilor la vot, întrucât alegerile prezidenţiale au fost decalate de cele parlamentare (2009, respectiv 2008). Astfel, la alegerile prezidenţiale din 2009, primul tur, Traian Băsescu a obţinut 3.153.640 VVE – 32.44%, în timp ce PD-L a obţinut, la alegerile parlamentare din 2008, 2.228.860 VVE – 32,36%.

Din ultimele sondaje date publicităţii rezultă că Traian Băsescu a încetat să mai fie o locomotivă electorală pentru PD-L. Nu numai că a determinat scăderea în sondaje a partidului la guvernare întrucât a ieşit public şi a promovat măsurile de austeritate, dar este chiar sub partid. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu a ajuns mai rău ca PD-L în ochii electoratului, iar asocierea dintre Traian Băsescu şi PD-L este mai dăunătoare partidului decât liderului informal. De exemplu, în sondajul GSS, PD-L ar obţine 19,1% la alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu s-ar clasa pe locul III la alegerile prezidenţiale, cu 11,7% (ca o glumă, tot îl ia pe Mircea Geoană care obţine un onorabil loc patru cu 10,7%).

Bineînţeles, ştim că nu va mai candida actualul Preşedinte. Asta dacă nu îşi dă demisia înainte de alegerile la termen şi candidează invocând vreo absurditate constituţională de genul “întrucât nu am dus până la capăt acest mandat, acesta nu este îndeplinit, prin urmare nu mi se aplică regula celor două mandate din art. 81, alin. (4) din Constituţie”. Ia gândiţi-vă şi la asta. Exagerările şi neconstituţionalităţile au fost o constantă în România postcomunistă.

În plus, vă reamintesc ce fel de citate umblau prin presă acum o lună: “E timpul să vă dezlipiţi de mine, eu nu mai candidez. Căutaţi-vă alţi lideri, gândiţi-vă la era post-Băsescu şi chiar post-Boc” (din Traian Băsescu citire).

2. PSD obţine scoruri ameţitoare în ambele sondaje (40% în sondajul IPP şi 36,9% în sondajul GSS2000), dar Victor Ponta nu depăşeşte scorul partidului (27,1% în sondajul GSS2000; în sondajul IPP nu apare). PNL, pe de altă parte, se află pe un loc II deloc confortabil (26% în sondajul IPP şi 28,2% în sondajul GSS2000). În schimb, Crin Antonescu este preferat de electorat şi se află în faţa lui Victor Ponta (43% în sondajul IPP şi 33,8% în sondajul GSS2000).

Rezultă de aici că voturile pierdute de PD-L se redistribuie, în cea mai mare parte, între formaţiunile politice principale. În plus, o parte dintre foştii votanţi PD-L şi Traian Băsescu nu vor mai vota sau sunt nehotărâţi în acest moment. Nu intru pe tarlaua sociologilor, care, cu minţile lor SPSSate pot face minuni dacă au datele hard ale sondajelor. Ce mă interesează pe mine este explicaţia care justifică strategia politică.

Începând cu 2004, în special în 2007 (suspendarea Preşedintelui), PD, ulterior PD-L, a preluat masiv din voturile partidului hegemonic PSD, în timp ce PNL a reuşit, după eforturi sisifice, să crească uşor faţă de 2004 şi să obţină cele mai bune scoruri electorale la alegerile din 2008 şi 2009.

În perioada de glorie a Preşedintelui Traian Băsescu (2005 – 2008), acesta a jupuit de voturi, pe lângă PSD, şi PRM şi PNG, ceea ce a determinat apariţia unui sistem de partide care conţine în el însuşi pericolul instabilităţii: trei partide parlamentare mari, pe formula 35% – 35%- 20%.

În acest moment, problema esenţială este unde se duc votanţii PD-L şi cât de stabilă este schimbarea de opţiune politică în rândul electoratului. Din sondajele date publicităţii, reiese că o mică parte din electoratul pierdut al PD-L merge către PNL şi grosul se îndreaptă spre PSD sau se “extremizează”. Se pare că asistăm la un proces de migraţie a voturilor invers celui din 2004 – 2007, adică la revenirea către sistemul de partide cu un partid hegemonic, în speţă PSD.

Aici, însă, apar o serie de factori care sunt esenţiali în construcţia oricărei strategii politice şi electorale:

a. În lipsa unor alegeri anticipate, alegerile locale şi parlamentare se vor organiza înaintea celor prezidenţiale. Această situaţie ar avantaja PSD care, practic, dacă se menţin actualele tendinţe, va reveni la o poziţie de forţă pe scena politică românească (poziţie de forţă nu înseamnă majoritatea absolută în Parlament – puţin probabil -, dar înseamnă posibilitatea formării unei alianţe cu UDMR pentru a-şi asigura majoritatea în Parlament – modelul guvernării Năstase).

De asemenea, formarea Guvernului în 2012 va presupune un joc politic în care va fi inclus şi actualul Preşedinte, ceea ce va crea o nouă criză politică şi noi reconfigurări de forţe, imposibil de anticipat atât de devreme. Din acest motiv, alegerile parlamentare devin cruciale pentru stabilitatea instituţională, întrucât o majoritate confortabilă de o anumită culoare (chiar şi o alianţă de altă culoare decât cea a Preşedintelui) poate să blocheze jocul Preşedintelui-jucător.

b. Crin Antonescu este, din acest moment înainte, cea mai mare problemă a lui Victor Ponta. Răzbelul declaraţiilor, mai mult sau mai puţin colorat, pe care l-au pornit de ceva timp este semnul că lupta politică pentru viitoarele prezidenţiale începe a fi testată.

De altfel, Crin Antonescu este avantajat dacă Victor Ponta intră în luptă directă cu el, din mai multe motive, unul fiind extralipiciul pe care îl are liderul liberal la publicul votant. Nu întâmplător liderul PNL aruncă pe piaţă tema suspendării Preşedintelui, iar Ponta se spală pe mâini. Este evident că timpul care trece este în defavoarea lui Antonescu, care, dacă ar candida acum sau în anul următor la alegerile prezidenţiale, are mari şanse să le câştige.

Ponta mai are nevoie de timp să îşi consolideze poziţia în partid şi să facă performanţă la alegerile locale şi parlamentare din 2002. De altfel, rezultatele bune la acele runde de alegeri vor fi armele principale ale liderului PSD la alegerile prezidenţiale.

c. Există posibilitatea ca PD-L să îşi revină printr-o mutare strategică de amvergură, dublată de o serie de măsuri pozitive în plan economic şi social. Îmi este greu să cred că o guvernare atât de abuzivă şi ineficientă, care a doborât toate recordurile de incompetenţă, mai poate să se reinventeze. Dar, never say never.

Mai sunt şi alţi factori, dar cred că nu trebuie să ne stricăm vacanta cu prea multe idei

1. Dacă eram consilierul politic (de imagine) al Preşedintelui, i-aş fi spus să se comporte agresiv, dur, neiertător, ca un cap al familiei care vine şi nu stă la vorbă multă. Dă dispoziţii, este rece ca un oţel, nu are răbdare cu cei care îl critică şi nu este acolo pentru a face politică. Acolo, el este şef(ul). El vorbeşte peste oameni, el explică, el dă ordine, el este singurul la care trebuie să se raporteze lumea, de la copilul din faţă până la ministrul ascultător.

Strict cinic şi luând în considerare aşteptările românilor de la conducătorul lor, dar şi alte calcule mai subtile de proiecţie mediatică a leaderului politic, Traian Băsescu a ales cea mai bună modalitate de a se prezenta în public, într-o situaţie deloc favorabilă acestuia. Nu are nimic de pierdut. Orice urmă de “înmoială”  l-ar face ţinta vie a urii şi a frustrărilor acumulate ale oamenilor.

2. Lăsând la o parte perspectiva întoteauna rece şi calculată a consultantului politic şi trecând în registrul moral-etic, modul în care se raportează Traian Băsescu la cetăţenii acestei ţări îi trădează adevărata sa natură: aceea de zbir pe tarla. Nu ştiu dacă Traian Băsescu a fost sfătuit să se raporteze la cetăţeni aşa cum s-a raportat în aceste zile (dur, tăios, pe alocuri jignitor şi, de cele mai multe ori, FĂRĂ SĂ ASCULTE sincer ce au ei de spus).

Tind să cred că un sfat a primit, dar că, indiferent de sfat, el se comportă astfel în mod natural. Acesta este adevăratul Traian Băsescu: un individ obsedat de el însuşi, autocentrat şi care crede că perspectiva sa despre lume este cea mai corectă şi cea mai eficientă. Unul dintre mulţii “absolutişti” care au populat postcomunismul românesc.

Traian Băsescu vorbeşte despre oameni, vorbeşte cu oameni, dar nu reprezintă oameni. Se reprezintă pe el însuşi. Întotdeauna, raportarea se face atât subtil, cât şi brutal la el, la cum va rezolva el problema/problemele (de la formarea guvernelor la construirea digurilor).

Oameni buni, români din toate colţurile ţării, în democraţie, un lider cu spirit democratic nu trebuie să fie un pămpălău, ci un om pragmatic. Dar un pragmatic care rezolvă problemele în calitate de servitor al cetăţenilor care l-au ales în funcţie de conducere. Da, aţi citit bine: SERVITOR.

3. Cetăţenii loviţi de blestemul apelor au devenit, fără voia lor, la televizor, în prime time, ajutorul lui Traian Băsescu. Nenorocirea şi simplitatea lor îl salvează acum pe Traian Băsescu de una dintre cele mai anevoioase perioade din cariera lui politică. Puhoiul apelor face ca, cel puţin pentru o perioadă de timp (dacă nu definitiv), să depăşim momentul tăierii salariilor.

4. Boc a fost atacat cu ouă şi roşii. Nimic spectaculos. Parcă ne aşteptam la reacţia aceasta împotriva lui. Şi el se aştepta. În umbra şefului informal, el nu poate decât să execute. Cu frica de mic utecist, el nu poate decât să reziste. În căpşorul lui înfierbântat, el nu mai ştie cine este şi ce are de făcut.

Boc este imaginea perfectă a argatului pe care nu îl vezi, dar care face micile treburi ale conacului: şterge pantofii, curăţă carpeta de la intrare de noroi, dă cu mătura prin fundul curţii sau aduce vreascuri pentru a face focul. Dacă dispare sau se mută la alt conac, nimeni nu îi va simţi lipsa şi, cel mai probabil, nimeni nu va şti că nu mai este.

5. Vă las cu o întrebare şi sper să vă frământe: De ce nu vedem ouă şi roşii după Băsescu?

Guvernul Boc trebuie să cadă!

Ar fi un semn de normalitate pentru clasa politică şi ar semnifica revenirea în centrul vieţii politice a Parlamentului, ca instituţie principală a statului român. În 2009, când a trecut moţiunea de cenzură împotriva unui alt Guvern Boc, Parlamentul şi-a îndeplinit misiunea. Preşedintele României s-a opus, însă, majorităţii parlamentare clare, formate din PSD, PNL, UDMR şi minorităţi. Au urmat alegerile prezidenţiale, în care Traian Băsescu l-a învins pe Mircea Geoană. Acesta a fost rezultatul final, nu a mai contat că s-a furat, s-a fraudat, etc. În orice caz, cu furt sau nefurt, Traian Băsescu a obţinut mult prea multe voturi “libere” pentru a rămâne legitim pe scena politică românească. Ceea ce înseamnă că mare parte dintre români l-au vrut în continuare, în detrimentul unui Mircea Geoană, mult prea rigid pentru gusturile manelizate ale votanţilor (am spus votanţilor, nu poporului român!).

Aşadar, faptul că Traian Băsescu a rămas Preşedinte al României încă cinci ani a anihilat prima formă de manifestare matură a clasei politice româneşti, reprezentate în Parlament şi a refuzat şansa de înnoire a unei instituţii extrem de importante, dar foarte puţin iubite.

În orice caz, această moţiunea de cenzură, dacă va trece, îmi dă o speranţă că abuzul şi puterea executivului poate fi diminuată şi controlată de o instituţie care este fundamentul oricărei democraţii consolidate, indiferent de forma de guvernare (prezidenţialism, semiprezidenţialism, parlamentarism).

Modul în care s-au manifestat preşedinţii României a ţinut România în urmă, în timp ce instituţia Preşedinţiei şi-a dovedit falimentul politic şi moral.

Abia acum se poate vedea clar cum concentrarea puterii în mâna executivului, mai exact în mâna unei instituţii unipersonale poate dăuna grav unui regim politic. De la mineriadele şi binecuvântările pentru camarila pesedistă ale lui Ion Iliescu, până la ratările şi greşelile lui Emil Constantinescu, am ajuns la manifestările grobiene şi abuzive ale lui Traian Băsescu şi ale unui guvern marionetă.

Practic, timp de 20 de ani, Preşedintele României a fost actorul cheie în sistemul instituţional românesc, ceea ce a determinat o bună parte din problemele procesului de democratizare al României. A fost nevoie de presiuni externe mai mari decât forţa instituţiilor româneşti pentru a progresa: dispariţia cortinei de fier şi presiunile externe ale NATO şi UE.

Am avut trei preşedinţi până acum şi nicio mare realizare. Mă uit la Iliescu şi la Constantinescu. Activitatea lor actuală este aceea de justifica de ce NU AU GREŞIT în trecut. Or, asta spune multe despre CE AU FACUT în madatul lor. Acum, Traian Băsescu este foarte aproape de a deveni cel mai urât Preşedinte al României.

Este evident falimentul proiectului majoritarist pe care îl propun unii strategi (vezi Stoica) şi pe care şi l-au asumat unii politicieni (Băsescu) sau partide (PD-L). Există o tendinţă (pentru cei interesaţi, luaţi-l pe Pierre Pactet la citit) a creşterii influenţei executivului în detrimentul legislativului în toate regimurile democratice. Este, dacă vreţi, rezutatul efectiv al procesului de concentrare a puterii. Acest proces trebuie coroborat cu fenomenul denumit criza democraţiei. Nu ar trebui să ne mire acest lucru. Într-o lume în care problemele sunt din ce în ce mai dure, mai globalizate, mai internaţionalizate, mai violente, reacţia statului este de întărire în faţa elementelor care îl subminează. Ca un corp viu, statul îşi crează anticorpi pentru elementele care îi şubrezesc sănătatea (terorism, crize sociale, economice, emigraţie, foame, sărăcie, etc.). Or, aceşti anticorpi presupun îngrădirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin întărirea puterii statului. Trăim într-o epocă în care cetăţenii sunt asediaţi de puterea publică.

PD-L se ratează ca partid şi se ratează ca proiect politic.

Am spus-o mai demult, dar repetarea este o bună metodă de a învăţa. PD-L a crescut enorm în perioada 2004 – 2008, ajutat fiind de contextul politic şi de asocierea cu Traian Băsescu. Acum scade vertiginos din aceleaşi motive. Această situaţie ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toţi politicienii mari şi mici, care cred că, odată ajunsi la putere, sunt intangibili. Cel mai greu în politică este să rezişti.

În acest moment, asocierea PD-L cu Traian Băsescu este o bombă cu ceas pentru democrat-liberali. Ceea ce i-a ajutat în trecut, este duşmanul lor “de moarte” în prezent. În general, când apare un lider maxim, destinul supuşilor este legat de destinul acelui lider.

Moţiunea de acum este şansa PD-L de a se disocia de Traian Băsescu şi de imaginea din ce în ce mai evidentă a partidului de guvernare corupt şi incompetent. Această mutare strategică (greu de imaginat. recunosc, dar nu imposibilă) ar putea însemna salvarea PD-L ca partid. Ca proiect politic, de a deveni noul partid hegemonic (pe modelul fostului FSN), PD-L a fost şi este în continuare sortit eşecului.

PD-L poate face acum, ceea ce PNTCD nu a putut sau nu a ştiut să facă în epoca lui Constantinescu. Atunci Preşedintele s-a îndepărtat de PNTCD şi CDR, distrugându-le viitorul politic. Acum, pentru a se salva politic, ar fi rândul PD-L să se îndepărteze de liderul de la Cotroceni.

În orice caz, scăderea semnificativă a PD-L va avea ca efect creşterea procentelor celorlalte două partide mari (nu este de neglijat nici ipoteza reconstrucţiei unor mişcări politice cu tentă extremistă şi radicală, de tip PRM sau PNG). PSD are şansa de a-şi reapropia votanţii care, începând cu 2004, au defectat spre Băsescu şi PD-L, ceea ce ar însemna revenirea la sistemul de partide multipartidic cu partid hegemonic. Dacă nu este capabil să facă acest lucru, atunci PSD va împărţi electoratul pierdut al PD-L cu PNL, un partid care are şansa să atingă cele mai mari cote electorale din istoria sa postcomunistă. În funcţie de redistribuţia foştilor votanţi PD-L trebuie construite şi viitoarele strategii politice şi electorale. Nu ar fi rău ca acestea să înceapă a fi gândite.

AVERTISMENT

Este foarte probabil ca această moţiune să NU treacă. Ceea ce înseamnă menţinerea situaţiei actuale şi ceva mai mult. Intrăm cu paşi repezi în celebra stare de excepţie a lui Agamben, preluată de la Carl Schmitt, atunci când se naşte “a point of imbalance between public law and political fact” (Saint-Bonnet 2001, 28) that is situated – like civil war, insurrection and resistance – in an “ambiguous, uncertain, borderline fringe, at the intersection of the legal and political” (Fontana 1999, 16)” – Giorgio Agamben, State of Exception (University of Chicago Press: Chicago, 2005), p. 1 (traducere de Kevin Attel).

Intrăm, aşadar, pe teritoriul unui no-men’s land între lege şi politică, acolo unde totul este posibil, în special abuzurile şi violenţa.

Nu vreau să fac eu aici o dare de seamă a ceea ce au spus invitaţii, dar precizez foarte pe scurt care au fost subiectele atinse: (i) ce ne mai uneşte pe noi, ca români, astăzi?, (ii) cum răspundem noi, ca cetăţeni, abuzurilor statului, (iii) care sunt efectele invocării art. 53 din Constituţie pentru a tăia pensiile şi salariile, (iv) de ce avem nevoie de o nouă Constituţie şi cum ar trebui ea să arate. Şi altele, la fel de interesante.

Ei bine, plecând de la aceste discuţii privitoare la criză, democraţie, rezistenţă civică, educaţie democratică, m-am gândit să construiesc o abordare diferită a problemei/problemelor. Una mai pozitivă. O abordare care să conducă la acţiune şi muncă, nu una care să presupună stat pe margine şi plâns de milă. În plus, nu strică nimănui un strop de optimism într-o mare de nemulţumire. Cum s-a exprimat plastic un participant la dezbatere, talentul românilor este de a inventaria lucrurile care nu merg. Haideţi să vedem şi cealaltă parte.

Din punctul meu de vedere, criza este bună. Şi bine venită. Din anumite perspective şi pentru mai multe motive. Aici, pe blog, prezint doar două.

1. După 20 de ani de la Revoluţie, timp în care puterea de a spune “nu” a românilor s-a diminuat până la dispariţie, măsurile drastice luate de puterea instituţionalizată în stat (guvernanţii) în ultima perioadă pot conduce la recrearea unui spirit civic contestatar al cetăţenilor (guvernaţii).

Idealul revoluţionar român a ţinut câteva ore. Liderii informali ai Revoluţiei din 89 au devenit liderii formali ai statului român prin eliminarea vechii ordini legale şi constituţionale şi crearea unei noi ordini statale. Practic, au recreat instituţiile statului ca instrumente necesare pentru exercitarea efectivă a puterii dobândite – violenţa aceea legitimă a lui Weber. Apropo, acest switch al ordinilor legale s-a produs în lipsa unor alegeri libere. Adică cineva (câţiva) s-au autoproclamat lideri şi reprezentanţi ai poporului revoluţionar şi tot acei câţiva au “dat” legile prin care au organizat statul român posttotalitar, precum şi primele alegeri libere. Dar să nu intrăm pe alte tărâmuri mai obscure şi mai periculoase.

Contestaţiile publice de masă care au urmat momentului revoluţionar (Piaţa Universităţii, mitingurile de protest organizate de partidele istorice) erau deja parte a clivajului generat de o serie de decizii ale noii puteri formale – cel dintre neocomunişti (FSN) şi partidele istorice & structuri ale societăţii civile incipiente (aveau să devină CDR).

Spiritul acela contestatar a fost înfrânt brutal, prin forţă (mineriadele) sau prin alte metode mult mai perverse (de la infiltrări coordonate ale agenţilor secreţi în partidele istorice – greu de dovedit, dar acceptate de toţi cei cu care am discutat – până la mită, compromisuri, înţelegeri pe sub masă, etc.).

Cam atunci s-a născut şi a murit spiritul civic al cetăţenilor români, iar lehamitea de politică a început să crească până la cotele îngrozitoare din prezent.

Iată că acum trecem printr-o criză gravă – cea mai gravă din ultimii 60 de ani, cum se exprimă premierul actual (sic!). Puterea statală (instituţiile statului, indiferent că sunt conduse de Boc, Băsescu sau PD-L) taie salariile şi pensiile, abuzând astfel cetăţenii şi punând în paranteză drepturile şi libertăţile lor. Avem, practic, toate motivele pentru a ieşi în stradă (deocamdată în cadrul legal) şi pentru a ne opune unei puteri falimentare, injuste şi care pune cetăţenii să plătească pentru greşeli de conducere a economiei şi a administraţiei care nu aparţin acestora (cetăţenilor). Dacă nici acum nu se poate formula un spirit civic contestatar autentic, capabil să reînoade relaţiile sociale dintre români şi să genereze sentimentul de încredere dat de asociativitate oamenilor, apoi atunci, fraţilor, să fim sănătoşi şi să tăcem din gură. Dacă guvernaţii nu vor câştiga acum lupta cu guvernanţii, salvarea va fi exclusiv individuală, iară nu societală (plecat în străinătate, haiducia modernă sau intratul – dacă mai este posibil – în găştile de prădători autonome din sectoarele de activitate ale statului ineficient român, etc., etc.).

2. Partidele din opoziţie (PSD şi PNL) au şansa unică de a-şi dovedi competenţa politică, iar liderii opoziţiei au şansa să devină liderii unei mişcări de schimbare autentică a clasei politice româneşti.

Această criză, sub presiunea străzii, ar trebui să elimine din mentalitatea prădătorilor postcomunişti din partidele politice autohtone o serie de metehne extrem de păguboase pentru fiecare dintre noi:

(i)  jaful în gaşcă şi în familie, fără scrupule, al resurselor publice,

(ii) promovarea exclusiv a interesului privat de către persoanele care, la un moment dat, ocupă funcţii publice,

(iii) menţinerea structurilor birocratice ineficiente şi supraîncărcate din administraţia centrală şi locală – construirea de la zero a unei administraţii care să funcţioneze doar pe criteriul eficienţei -,

(iv) lipsa graniţelor între politic şi afaceri (politica = afacere personală pentru îmbogăţirea mea şi a familiei mele),

(v) controlul politicului asupra sindicatelor prin intermediul unor mamuţi compromişi, care nu mai au încredere nici măcar în ei înşişi,

(vi) lipsa calităţii în educaţie şi indiferenţa faţă de plecarea din ţară a celor mai buni specialişti,

(vii) discursul public găunos, resentimentar, needucat şi vulgar al “elitelor” de toate felurile …

Mai vreţi? Sunt zeci, chiar sute de probleme care ne împiedică să trăim într-o societate infinit mai bună decât cea în trăim acum.

Partidele din opoziţie ar trebui să renunţe la ochelarii de cal şi la aceeaşi logică păguboasă a salvării propriului fund. Jumătăţile de măsură, ne asumăm guvernarea, nu ne-o asumăm, acţionăm acum, nu acţionăm acum şi toate aceste ezitări vizibile din ultima vreme trebuie să înceteze.

Partidele politice ar trebui să scape de jugul reducţionist al liderilor fără viziune şi să nu mai privească viaţa politică exclusiv din spatele unor sondaje de opinie. Politica se face în interesul cetăţii (asta o spune Aristotel, nu eu), iar câştigarea puterii are sens dacă construieşti ceva pentru societatea pe care o conduci, pe baza principiului reprezentării democratice. Altfel, dacă nimic nu se întâmplă, puterea este nelegitimă, întrucât nu produce “bine” în societate. Este creatoare de probleme şi nu producătoare de soluţii.

Aşadar, partidele din opoziţie (exclud partidul de la putere, deşi ar mai putea să se scuture de greşelile enorme pe care le-a făcut) pot fi agenţii unei schimbări de viziune în politica românească.

Chiar dacă ce am scris mai sus poate sună a idealism pentru unii, vă atrag atenţia că nu vom ajunge niciodată la o societate mai bună dacă nu suntem în stare să ne-o imaginăm, să o proiectăm şi să credem în ea.

Munca unui om care nu crede în ceea ce face, nu are nicio valoare pentru acel om. Aşa că, haideţi să punem osul la treabă. Sunt multe de construit în folosul nostru.

Mai departe, autorii analizează cultura politică a unei naţiuni la trei niveluri: sistemul politic, procesul politic şi cel de elaborare a politicii (Gabriel A. Almond şi alţii, Politica comparată astăzi, pp. 88-97). Mă voi opri doar asupra tipurilor de cultură politică existente în cadrul unei societăţi la nivelul procesului politic. Fac precizarea că foarte mulţi “dătători cu părerea” de pe la televiziuni şi din presa scrisă afirmă că “Românii nu au cultură politică”. Ei, bine, toate societăţile, de la cele mai primitive până la cele mai dezvoltate au o cultură politică…problema este să stabilim ce tip de cultură politică au.

Astfel, prin raportare exclusiv la nivelul procesului politic, există trei modele diferite care descriu rolul cetăţeanului în procesul politic:

1. Participanţii – sunt sau au potenţialul de a fi implicaţi în procesul politic. Ei sunt informaţi despre politică şi emit unele cerinţe pentru regimul politic, acordând susţinerea lor pentru liderii politici, pe baza performanţelor acestora din urmă. Dacă participanţii sunt majoritari într-o societate, atunci puteam vorbi de o societate cu o cultură politică participativă.

2. Dependenţii - îi ascultă în mod pasiv pe oficialii guvernamentali şi respectă legea, dar nu votează sau nu se implică în mod activ în politică. Dacă sunt majoritari în cadrul societăţii, atunci putem vorbi de o cultură politică dependentă.

3. Parohialii – cunosc foarte puţine lucruri despre guvernare şi despre politică. Pot fi analfabeţi din zone rurale îndepărtate sau, pur şi simplu, oameni care ignoră politica şi impactul ei asupra vieţii lor. Dacă sunt majoritari în cadrul societăţii, atunci avem de-a face cu o cultură politică parohială.

În cadrul unei societăţi, cele trei tipuri de cetăţeni există în proporţii diferite. În cadrul unei democraţii dezvoltate, cultura politică este de tip participativ. În cadrul unei democraţii slabe, în tranziţie sau în cadrul unor regimuri  autoritare, cultura politică variază de la dependentă la parohială.

Ei bine, oare ce tip de cultură politică au românii României de astăzi? Vai, vai, ce greu este răspunsul…

Chiar dacă nu am la dispoziţie un studiu sociologic amplu cu privire la această temă, pot să bag mâna în foc, în cărţile pe care le-am citit şi în experienţa mea că este vorba despre o cultură politică preponderant dependentă. Cea mai sinistră dintre toate, întrucât o minoritate favorizată (născută din elitele comuniste, vopsite în democraţi) şi o masă uriaşă de asistaţi şi dependenţi de instituţiile politice (partidele politice, administraţia centrală sau locală, mass media) împart spaţiul unei comunităţi sociale într-o inegalitate injustă şi nedreaptă. O nedreptate care umileşte pe cel slab, îl frustrează ca cetăţean, îi ucide spiritul. Când nu eşti independent, limitele în dezvoltarea personală sunt reduse şi depind de voinţa altuia, a altora.

Dar perversiunea extremă a acestui tip de cultură politică trebuie căutată în altă parte: cu cât eşti mai dependent, cu atât este mai greu să te eliberezi şi cu cât eşti mai supus, cu atât vei fi mai exploatat (de la angajaţii în firmele private până la bugetarii care sunt speriaţi de şeful ierarhic superior). Fac o mică precizare: cred cu tărie că o soluţia la problema de mai sus este afirmarea individualităţii prin orice mijloce (de aceea sunt liberal-libertarian şi nu marxist-leninist).

Dacă afirmarea individualităţii nu se poate realiza direct, pentru că românii sunt prea slabi, prostiţi, fricoşi, prea dependenţi, atunci primul pas este transformarea cetăţenilor frustraţi în masă de acţiune împotriva puterii instituţionalizate.

Elias Canetti, în Masele şi puterea (Nemira: Bucureşti, 2009, p. 9) ne spune că “Cel mai important proces care se desfăşoară în interiorul masei este descărcarea. Înainte ei, masa de fapt nici nu există, abia descărcarea o realizează cu adevărat. Ea reprezintă clipa în care toţi cei ce-i aprţin se eliberează de diferenţe şi se simt identici.“. Asta înseamnă, de exemplu, o revoluţie. Asta înseamnă, de exemplu, o acţiune fermă de rezistenţă civică din partea cetăţenilor împotriva unor politicieni incompetenţi, mafioţi şi nereprezentativi, care încalcă drepturi şi a libertăţi fundamentale.

Mai pe şleau, ca să nu mă acuzaţi că vorbesc din cărţi, fără să ştiu care e treaba în viaţa “reală”… Scăderea salariilor şi a pensiilor nu a produs o mişcare de protest amplă, susţinută, constantă şi puternică  în România. Greva propusă pentru data de 31 mai 2010 face parte din categoria a fost sau n-a fost. Încet, încet, spiritele se resemnează. Mesajele politice ale Guvernului încep să capete sens, transmise fiind pe toate canalele. O stare de delăsare tipic românească opreşte exprimarea autentică a cetăţenilor. Până şi vremea ţine cu guvernanţii…plouă, este mohorât, vreme de stat în casă, nu de umblat la mitinguri pe străzi.

Practic, acţiunile Guvernului au lovit categoriile sociale cele mai dependente. Singura şansă a acestor oameni este reacţia dură şi unitară la adresa puterii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. Şi aş paria că nu se va întâmpla nici de acum înainte. Românii se vor complăcea în situaţia asta rapid. Vor lua mai puţini bani, vor trăi mai prost, vor suferi mai mult, vor fi mai umiliţi, vor deveni şi mai dependenţi de binefacerile stăpânilor politico-afacerişti.

Efectul adiacent va fi creşterea ignoranţei, importanţei şi aroganţei conducătorilor, precum şi concentrarea excesivă a puterii la nivel de instituţii unipersonale. Nu foarte multă lume îşi dă seama de acest lucru: cu cât o situaţie excepţională tinde să se generalizeze şi să devină o normalitate, invocarea puterilor excepţionale şi recurgerea la manifestări nereprezentative vor deveni regula de funcţionare a societăţii.

Bonus:

O vină uriaşă pentru modul defazat şi fracturat în care se manifestă cetăţenii la adresa politicilor şi atitudinii PD-L şi a lui Traian Băsescu o au partidele din opoziţie şi liderii lor. Păcăliţi de Preşedinte, au căzut pentru a nu ştiu câta oară în capcana acestuia. Mai ţineţi minte când, înainte chiar de a se desfăşura vreo acţiune de protest, Traian Băsescu şi lideri ai PD-L au ieşit public  afirmând că partidele de opoziţie instigă la proteste violente? Vă mai amintiţi cum au sărit imediat Crin şi Ponta să afirme că nu vor face niciodată acest lucru. Mai ţineţi minte cum se chinuia Ponta la o emisiune TV să găsească o justificare pentru moţiunea de cenzură pe care trebuie să o depună, dar pe care nimeni nu o doreşte trecută?

Subjugaţi logicii procentelor, narrow minded şi self suficient, aceşti marţafoi ai politicii autohtone au făcut un gest care lasă mînă liberă Guvernului şi PD-L-ului în aplicarea unor măsuri care vor îngenunchea România şi ce a mai rămas din cetăţenii ei: nu şi-au asumat deschis guvernarea, nu şi-au asumat renegocierea contractului cu FMI, nu şi-au asumat acţiuni de protest împotriva Guvernului şi nu şi-au radicalizat discursul în sensul sprijinirii reale a rezistenţei civice din partea cetăţenilor. Mai pe româneşte, liderii opoziţiei s-au căcat pe ei degeaba.

Partidele politice din opoziţie aveau posibilitatea de a agrega nemulţumirea cetăţenilor, dar au ratat această şansă pentru că ei cred că PD-L va ieşi şifonat din această criză şi va pierde alegerile viitoare, fără să fie nevoie de efort prea consistent din partea lor.

Ce nu ştiu ei este că PD-L şi Traian Băescu nu au nimic de pierdut, conduc cu mână de fier România şi controlează toată birocraţia puterii, adică toată structura instituţională prin care se propagă tipul de cultură dependentă.

Ce zice şi ce face Puterea

Am citit şi eu pe site-ul Preşedinţiei declaraţia de presă pe care a făcut-o Traian Băsescu. Practic, la nivel tactic politic, aceasta este reacţia Preşedintelui la mitingul din 19 mai 2010, din Piaţa Victoria. În principiu, Băsescu a reiterat argumentele sale cu privire la incompetenţa, clientelismul aparatului de stat, dificultatea de a plăti pensii şi ajutoare de stat, care sunt exagerate prin comparaţie cu sursele de venit bugetare.

Reacţia Guvernului a fost deja exprimată, prin declaraţia făcută de premierul Emil Boc, care a afirmat că îşi va asuma răspunderea în faţa Parlamentului pentru măsurile anticriză propuse.

Practic, Preşedinţia şi Guvernul lucrează în paralel, unul la nivel declarativ, altul la nivel instituţional. Totuşi, unitatea de voinţă pentru aceste decizii este elementul cheie în stabilirea responsabilului politic pentru toate aceste acţiuni ale puterii.

Mai pe şleau: 1. Cine a avut ultimul cuvânt atunci când s-a luat decizia ca România să contracteze un împrumut de la FMI şi UE?

2. Cine a avut ultimul cuvânt în alegerea reducerilor de salarii bugetare, pensii şi ajutoare sociale prin raportare la o altă măsură, anume creşterea fiscalităţii?

3. Cine a decis că doar aceste două tipuri de măsuri sunt singurele care pot fi luate?

Din punct de vedere politic, contează cine este considerat de “popor” responsabil. Mi se pare mie că se încearcă şi, este destul de uşor în aste zile, să fie tras la răspundere Băsescu. Dar, dacă este aşa, înseamnă că responsabil pentru tot ce se întâmplă este o persoană care, strict instituţional şi formal, nu ar avea asemenea competenţe de decizie.

Teoretic şi…chiar practic, Băsescu poate decide orice, dar nu el este sancţionat (apropo, el nu mai candidează, ceea ce înseamnă că singurele mecanisme de sancţionare constituţionale sunt suspendarea de către Parlament sau punerea sub acuzare pentru înaltă trădare. Niciuna nu este posibilă dacă nu există o majoritate în Parlament care să voteze o asemenea decizie. Or, în Parlament domină PD-L, UNPR şi UDMR).

Aşadar, mi se pare mie că Traian Băsescu poate face acum mai mult decât Guvernul şi Parlamentul la un loc şi, cel mai grav, nici nu poate fi tras la răspundere pentru ce face. Or, dacă am ajuns aici, nu mai suntem pe tărâmul dificil, dar stabil al guvernării democratice. Arbitrariul, opţiunile personale, crezurile individuale vor fi mai importante decât decizia raţională, născută din compromisul societăţii şi, aş zice eu, din ascultarea tuturor cetăţenilor din poporul ăsta, fie că sunt bugetari, fie că sunt milionari, fie că sunt lucrători la privat, fie că sunt şomeri, etc.

Ce zice şi ce face Opoziţia

PSD s-a mişcat corect din punct de vedere imagologic. Au demarat acţiuni pe mai multe planuri (negocieri cu sindicatele, anunţarea unei moţiuni de cenzură), au aruncat  mesaje pe mai multe voci (Ponta; Năstase; Dragnea) şi, cel mai important, au generat public o serie de măsuri alternative de ieşire din criză (de ex., o măsură simplă şi uşor de înţeles de către o anumită parte din alegători: impozitare diferenţiată).

PNL s-a manifestat în sensul în care, cel puţin oficial, consideră îndreptăţită mişcarea de protest a sindicatelor, dar atrage atenţia asupra posibilelor manifestări violente în stradă. În plus, prin vocea liderului său , PNL va sprijini o eventuală grevă generală, precum şi moţiunea PSD-ului, fără a fi însă de acord cu propunerile privind impozitarea diferenţiată a veniturilor, propuse de social-democraţi.

În schimb, ceea ce este observabil la ambele partide este că niciunul nu doreşte în mod real să îşi asume guvernarea în aceste momente. Şi foarte bine fac. Pe principiul să îşi spargă alţii capul. O atitudine politică 100%, de protejare a imaginii şi pusă în slujba distrugerii duşmanului nr. 1: Traian Băsescu = PD-L.

Totuşi, simt nevoia de fiecare dată să reafirm că alegeri vor fi abia în 2012 (şi locale). Asta dacă nu avem anticipate, deşi este greu de crezut.

Practic, în doi ani se pot întâmpla enorm de multe lucruri, iar un lucru la care sunt “buni” alegătorii români este să uite repede. Alegătorul român are memoria scurtă şi mintea cam înceată. Astfel, la cel mai mic semn de revigorare economică şi la primele tranşe ale mitei electorale de orice natură, hămesiţii crizei vor aprecia gestul celui care dă şi vor uita gestul celui care a luat…deşi este unul şi acelaşi.

În orice caz, urmează “vremi” grele. Ascuţiţi-vă minţile, încordaţi-vă muşchii şi pregătiţi-vă de proteste!

Acum şase ani am lucrat alături de omul care l-a consiliat pe Tăriceanu şi pe Băsescu în campania împotriva lui Năstase şi a PSD-ului, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Tot acum şase ani, în cadrul unei fundaţii făceam parte dintr-o echipă de tineri care au condus o serie de campanii pentru promovarea lui Băsescu în căminele din Bucureşti. Îmi aduc aminte cum încercam să îmi conving prietenii şi rudele că Băse este o schimbare de care avem nevoie pentru că liderii PSD şi Năstase sunt aroganţi şi conduc România în stil mafiot.

Acum, după şase ani, sunt convins că Traian Băsescu este un personaj care are limite foarte reduse în a-şi impune voinţa personală în afara unui cadru instituţional care să permită controlarea sa. Or, acest fapt este efectul cel mai grav pentru democraţia noastră cârpită şi foarte şubredă.

Am învăţat de timpuriu că politica nu este pentru domnişoare pudibonde. Politica este o junglă, în care cele mai dotate animale (politice) se înfruntă pentru a obţine puterea. În planul realităţii politice, teoria politică rămâne joc cu mărgele de sticlă, pentru a parafraza una dintre cele mai frumoase cărţi utopice scrise vreodată. Democraţia, raţionalul, teoria partidelor sau principiile reprezentativităţii şi alegerii libere sunt aspecte care, în planul vieţii politice cotidiene, sunt înlocuite cu intimidarea, minciuna, vicierea votului, cumpărarea bunăvoinţei şi, în general, cu tot ceea ce ţine de obţinerea unor avantaje PERSONALE materiale sau de altă natură (academice de ex.).

Câteodată face bine să te mai întrebi cum pot fi gândite strategii politice raţionale (de atac, de răspuns), cum se pot construi mesaje electorale logice, atât timp cât tot jocul politic se bazează pe o necesitate iraţională, personală şi particularizată (nevoia de a fi cel mai puternic, de a conduce destinele altuia/altora, nevoia de a acumula avere, respect, dorinţa de a fi invidiat, lăudat, apreciat etc.). Nu mă interesează motivele personale ale fiecărui om care participă la jocul politic. Asta este cu totul altă discuţie. Mă interesează exclusiv macromecanismul jocului politic. Iar acesta se bazează pe o dimensiune iraţională.

Dar ce legătură are asta cu Băsescu? Eu zic că are.

Un mod de a-l privi pe Traian Băsescu

Pot eu să îl condamn pe Băsescu pentru că participă la un joc politic care se desfăşoară după reguli murdare, cunoscute de toţi cei care îl joacă? Este oare Băsescu mai rău sau mai bun decât alt politician? Decât Năstase? Geoană? Patriciu? Antonescu? Şi dacă este mai rău, în ce sens este mai rău şi pentru cine? Este mai rău sufleteşte? Este mai prost? Mai slab pregătit? Este incompetent? De exemplu, pentru membrii şi simpatizanţii PD-L, Băsescu a fost/este liderul perfect. Aşa cum, pentru unii, Antonescu este un mare om politic. Tot aşa sunt oameni care îl apreciază pe Ion Iliescu. Sunt mulţi care spun că Nicolae Ceauşescu a fost salvatorul României şi că a fost omorât de hoţii de la putere.

Oare Traian Băsescu a acţionat politic altfel decât ar fi acţionat orice lider politic? În fapt, timp de şase ani a rămas la putere şi s-a luptat cu toţi duşmanii politici pentru ca partidul pe care îl păstoreşte să crească şi să rămână la putere. Credeţi d-voastră că, în adâncul lor, unii lideri importanţi ai unor partide de opoziţie nu ar fi vrut ca în locul lui Geoană, Antonescu, Ponta sau Voiculescu (etc.) să aibă pe unul ca Băsescu? Eu cred că s-au gândit de mai multe ori la acest lucru. De altfel, o bună parte din liberali şi din social-democraţi şi-au părăsit partidele în favoarea PD-L, iar liderul (in)formal al partidului portocaliu a contat în decizia lor, fiţi siguri de asta.

Totuşi, dacă nu există mari diferenţe între oamenii politici, iar jocul politic are aceleaşi reguli pentru toţi, de ce este Băsescu  urât cu atât de multă înverşunare? De ce sunt unii atât de încrâncenaţi împotriva lui, încât au pus la bătaie televiziuni şi au construit emisiuni pentru a-l distruge?

Există o regula esenţială, anterioară existenţei umane, anume PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI REACŢIUNII  = Când un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (numită forţă de acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forţă (numită forţă de reacţiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar. Or, exact aşa a decurs lupta politică a ultimilor ani în România. Unul a acţionat, alţii au reacţionat şi tot aşa. Numai că, politica nefiind ştiinţă exactă, acţiunile şi reacţiunile s-au succedat cu intensităţi şi în contexte diferite, ceea ce a determinat ruperea egalităţii de forţă. De această dată, în favoarea lui Traiana Băsescu. Astfel, după şase ani, are propiul Guvern, o majoritate certă în Parlament, controlează administraţia centrală şi locală.

În adâncul meu l-am apreciat pe Traian Băsescu ca persoană, nu ca politician. I-am admirat perseverenţa, curajul, forţa, inteligenţa şi, mai ales, cameleonismul şi relativismul. Personal, pe mine mă îngrozesc oamenii obsedaţi de o idee, absolutiştii, cei care proclamă în gura mare că sunt ataşaţi unor principii şi nu fac nicio derogare de la acestea. În primul rând, este imposibil. În al doilea rând, viaţa este atât de relativă şi atât de schimbătoare, iar spiritul unui om este atât de încorsetat în viaţa de zi cu zi, încât asta ar mai lipsi: să devin propriul meu tiran. Fugiţi de oamenii cu idei fixe!!!

Revenind la Traian Băsescu. Din punctul meu de vedere, este un om puternic, puţini pot contesta acest lucru. Şi uite aşa, încet, încet, tocmai ce aflăm de ce a câştigat Traian Băsescu două alegeri prezidenţiale consecutive. Pentru că oamenii nu l-au votat pentru atitudinea lui de politician, pentru realizările sale ca om politic. Oamenii l-au votat pentru personalitatea lui, pentru ce tip de om este. Din acelaşi motiv nu au avut impactul scontat nici mesajele (raţionale) ale oponenţilor săi politici.

Când oponenţii săi politici vor înţelege cu adevărat acest lucru, atunci vor şti că modul lor de a se raporta la Băsescu trebuie să se schimbe. Până acum, Traian Băsescu s-a întărit, iar PD-L a ajuns cel mai puternic partid din România. Strategia lor a fost atât de simplă…divizarea opiniei publice prin provocarea unor dezbateri în care opiniile alegătorilor sunt radicalizate. În plus, PD-L a avut avantajul liderului care a ajuns prin felul său de a fi la nivelul alegătorului simplu.

Criza şi Traian Băsescu

Unii spun că această criză economică va distruge PD-L şi pe Traian Băsescu. Personal, cred că este nevoie de ceva mai mult decât simpla înşiruire a unor efecte economice negative. După cum aţi observat până acum, Traian Băsescu are aceaşi strategie a divizării (un discurs hiper liberal în care apără clasa de mijloc, angajaţii din sectorul privat şi întreprinzătorii, în timp ce sectorul bugetar, pensionarii şi asistaţii sociali sunt sacrificaţi). În mod invariabil, unii îl vor aprecia pe Băsescu, alţii îl vor urî (la fel ca la alegerile din 2009).

Punctul cel mai slab al lui Băsescu trebuie căutat în afara lui, în afara discursului său, în afara mesajelor sale. Punctul slab al lui Băsescu este Guvernul României.

Dacă aş fi în locul liberalilor, aş turui în continuu cum aceste măsuri afectează, de fapt, clasa de mijloc şi mediul de afaceri (detaliile economice le las pe mâna specialiştilor).

Social-democraţii ar trebui să turuie despre cât de agresivă, distructivă şi dezumanizantă este politica dreptei care se aplică în România de şase ani. Sindicatele ar trebui să fie în stradă, iar subiectul atacului tuturor ar trebui să fie Guvernul Boc, responsabil pentru falimentul României.

În schimb, ce vedeţi? Un Preşedinte care aruncă mesaje în continuu, care derutează, care joacă tare, care a înlocuit Guvernul (adică punctul slab) şi care îşi continuă modul personal de a face politică. Politica iraţională, personalizată, căreia i se opune o mişcare haotică neînchegată.

În lupta politică, învinge cine rămâne ultimul în picioare.