Bogdan Dima

După o lungă perioadă în care a trebuit sa las deoparte ştiinţele politice şi viaţa politică din România pentru a mă ocupa de ceva proiecte strict tehnice şi juridice, încerc să resuscitez blogul, cu voia d-voastră, scriind câteva cuvinte despre schimbarea operată la conducerea PSD în acest week-end.

Victor Ponta a câştigat alegerile interne ale PSD în faţa lui Mircea Geoană. Lăsând la o parte candidatul în funcţie (Geoană), candidatul resentimentar (Mitrea), candidatul rigid (Diaconescu), candidatul la mişto (Mazăre), candidatul retras (Năstase) şi pe alţi câţiva inutili, Victor Ponta a fost candidatul cel mai proaspăt şi cel mai dezimvolt dintre toţi. Ceea ce a contat pentru a fi ales, alături de negocierile din culise şi de sprijinul pe care o parte din candidaţii retraşi i l-au acordat.

Nu am fost şi nu sunt un mare fan al partidelor din România. Dar câteodată am apreciat şi apreciez partidele politice care nu sunt imobile, care se maturizează şi care sunt capabile de schimbări strategice cheie şi reveniri spectaculoase.

Marota mea de câţiva ani este modificarea raporturilor de putere dintre instituţiile fundamentale ale statului (inclusiv sistemul de checks and balances), ceea ce a determinat o serie de modificări majore pe scena politică românească (uninominal, tri-polarizarea partidică) şi va determina noi modificări în continuare (reforma Parlamentului, poate schimbarea sistemului electoral şi introducerea unui sistem de vot uninominal majoritar). În acest context, partidele politice din România au nevoie de ADAPTABILITATE la schimbări majore, PERFORMANŢĂ organizaţională şi CONSECVENŢĂ doctrinară.

Deşi sună preţios, acestea sunt, în opinia mea, cuvintele cheie pentru ca partidele româneşti să reziste modificărilor sociale, politice şi culturale prin care trece România în această perioadă postintegrare.

În plus, eu nu sunt adeptul ochelarilor de cal şi încerc pe cât posibil să nu gândesc în clişee  negativiste (prea tânăr să…, nu are experienţa necesară să…, nu are şcoala de partid ca să…). Oricine ajunge la acest nivel (să conducă un partid mare) are şi potenţialul de a se schimba prin învătare continuă. Or, ce este cu adevărat interesant şi demanding în  politică este tocmai capacitatea unui personaj politic ş/sau a unei forţe politice de a ieşi din clişeele statornicite şi de a schimba percepţiile şi opţiunile politice ale alegătorilor, în special, şi ale cetăţenilor, în general.

PSD a demonstrat la Congresul pe care l-a organizat că este capabil să se schimbe. Epoca Geoană a reprezentat un moment în care PSD a pendulat între eşec şi succes, dar a pierdut, într-un final, în faţa lui Traian Băsescu şi a PD-L.

Ceea ce ar trebui să facă acum PSD sub Ponta este să lucreze puternic la PERFORMANŢA organizaţională (de ex. să oprească luptele interne şi să reaşeze filialele baronilor pe acelaşi front comun de luptă) şi să asigure CONSECVENŢĂ doctrinară (stânga în România are şansa să devină o mişcare politică modernă şi avangardistă…aşa cum este stânga în democraţiile occidentale europene).

PSD se află în acel punct în care poate să înceapă o nouă etapă în existenţa lui postcomunistă. Poate să eşueze (lamentabil ori regretabil) sau să redevină cel mai puternic partid din România.