În 1797, Alexandru Calflogu a scris Poezia morală, un text în care descria nenorocirile abătute asupra ţării. Citez un text din Ion C. Filliti în care ni se spune ce conţinea respectiva poezie:

“El compară Ţara Românească cu o vacă chioară, ce se lasă mulsă de oricine. Judecătorii se mituiesc. Domnul întăreşte sentinţe nedrepte. Dregătorii despoaie pe văduve şi orfani. Clerul este lipsit de cultură. Nu există prietenie fără interes. Linguşirea este mijlocul de a ajunge. Nimeni nu munceşte. Jocul de cărţi este principala distracţie. Se citesc cu pasiune numai romane franceze. Petrecerile se ţin lanţ. Creşterea copiilor este lăsată pe seama robilor. Luxul şi risipa prăpădesc averile şi zdruncină familiile. Ţăranul este prădat de dregători.” (Ion C. Filitti, Opere alese, Editura Eminescu: Bucureşti, 1985, pp. 76 – 77).

Să le luăm pe rând şi pe scurt:

1. În general, remanierea executivului este o gură de oxigen pe care o ia un cabinet în funcţie atunci când are nevoie de revigorare. Dar revigorarea este utilă şi posibilă atunci când organismul este viu şi funcţional. Or, Guvernul Boc este un organism mort din perspectiva eficienţei activităţii, iar remanierea nu are nicio relevanţă semnificativă asupra imaginii publice a PD-L. Tudor Popescu spune frumos că este vorba doar de o “reglare de conturi” în interiorul partidului de guvernământ. Singura soluţie pentru revenirea PD-L la nivelul procentual obţinut la alegerile din 2008 este să obţină rezultate semnificative în plan economic şi social. Adică să învingă criza financiară şi să anunţe măsuri de creştere a salariilor şi scădere a taxelor şi impozitelor. Până atunci, remanierea este un mare nimic pentru toţi, cu excepţia unora care au carnet de membru PD-L şi care au funcţii de conducere la nivel central…

2. În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură trâmbiţată la sfârşit de vacanţă de liberali şi pesedişti, aceasta are şanse mici să fie adoptată. Am mai multe motive pentru care cred acest lucru, dar unul este esenţial: interesul personal. Deputaţii şi senatorii care au intrat cu chiu cu vai în Parlament în urma sistemului trunchiat de vot uninominal cu puternice trăsături proporţionale, precum şi cei care au părăsit PSD şi PNL pentru a forma UNPR nu vor accepta să voteze propria lor ieşire de la guvernare sau să sprijine o decizie care poate conduce la dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Cu o excepţie…dacă sunt siguri că vor ieşi din nou.

În plus, niciun partid de opoziţie nu îşi doreşte acum guvernarea. Tendinţa de erodare şi (auto)distrugere a PD-L nu s-a încheiat, iar calculele politice nu sunt foarte clare. Ba mai mult…se pare că Ponta calcă pe urmele lui Geoană şi îi dă apă la moară lui Antonescu, pe care îl reactivează acceptând macroparteneriate cu acesta. La ora actuală, Antonescu are nevoie de vizibilitate la nivelul politicii mari, iar Ponta are nevoie de credibilitatea la nivelul votantului de rând. Într-o luptă electorală directă dintre Antonescu şi Ponta, votanţii l-ar prefera acum pe liderul liberal. Din aceste motive, pentru PSD este recomandabil să puncteze din opoziţie împotriva PD-L şi să se îndepărteze uşor de liberali şi de Antonescu.

Recunosc că, dacă moţiunea ar trece, ar fi o dovadă de normalitate în România. Ca şi în 2008. Dar normalitatea românească este semnificativ pierdută în principiul românesc al salvării personale şi de grup. Un principiu care ne face să valorăm, cel puţin la nivelul percepţiei publice, cât milioane de nimicuri însumate…

Re-urmărind declaraţiile pe care Dan Diaconescu le-a făcut după ce a fost eliberat din arest, precum şi alte înregistrări disponibile pe internet cu acesta, se poate uşor observa că D.D.:

(i) se consideră o mare valoare în România și are conștiința puterii sale mediatice: nu candidează oriunde, ci la Preşedinţia României, înţeleasă de mulţi drept cea mai înaltă demnitate, cea mai influentă, chiar dacă realitatea strict constituţională spune altceva. Despre acest lucru, vom discuta cu altă ocazie. În termeni manelişti, Preşedintele este “cel mai şmecher număr unu” în România, iar D.D. nu poate fi decât “număru’ unu”.

Bineînţeles, este evident că forţa declaraţiei sale publice a fost mai mare afirmând că va candida la Preşedinţie decât la Primăria Capitalei, un post de parlamentar sau unul de europarlamentar (deşi şansele sale de a câştiga sunt mai mari în alegeri concentrate local sau în care participarea la vot este mică).

(ii) îl interesează exclusiv valorile personale, pe care le doreşte a fi universale şi pe care, acum, încearcă să le promoveze şi în spaţiul politic. Partidul Poporului Român nu semnifică nimic din punct de vedere ideologic şi doctrinar. Poate nici nu va exista. Iar dacă va exista, va fi un nume gol, care poate primi orice conţinut sub carapacea unui cuvânt care în România produce efecte doar dacă este pronunţat de cine trebuie. Or, în gura lui D.D., cuvântul popor nu înseamnă “demos”, ci o expresie care îl ajută să îşi atingă obiectivul de rating personal (un număr cât mai mare de adepţi cu buletin, care, la nevoie, pentru a-l salva, pot vota).

Am urmărit cu atenţie înregistrări cu D.D. Nu sunt un specialist în NLP, dar câteva cunoştinţe am şi eu. Individul joacă un rol în care minte şi, uneori, se minte. Este consecvent, constant, repetitiv şi are un scop bine conturat în capul său. Indiferent dacă va avea succes sau va eşua la alegerile prezidenţiale (este posibil să nu mai candideze), D.D. va avea subiecte pentru televiziunile sale. Individul nu crede în şansa lui politică, dar crede în puterea sa mediatică.

Totuşi, ca mulţi alţi potenţaţi ai timpurilor noastre, D.D. s-a speriat că a fost înschis, iar intrarea în politică este reacţia instinctivă care te scapă de puşcărie. Cel puţin asta cred unele personaje pentru care politica este adiacentă activităţii lor principale (vezi şi cazul Gigi sau alţi mici înavuţiţi de prin teritoriu care se vor deputaţi, senatori, primari). Cine ştie…poate frica de închisoare a magnaţilor zilei este în fond frica acestora de totalitarismul comunist care nu le permitea acumularea puterii şi… cel mai important, a libertăţii pe care o au astăzi.

D.D. este mai rău şi periculos decât G.B.

Am spus-o de mult şi o repet, în scris, aici: Dan Diaconescu este cel mai mare rău pe care România postcomunistă l-a generat în materie de mass media. Nu este nimic personal, este doar o constatare pe care am evaluat-o în ultimii 4 ani. Ca şi Gigi Becali, D. D. se hrăneşte din media. A crescut prin media şi a intrat în folcorul popular postdecembrist ca un reprezentant al “poporului”, dar care este născut din sentimentele negative şi frustrările românilor care locuiesc în România.

D. D. şi G. B. cred despre ei că sunt oameni aleşi. Unul este convins de acest lucru din raţiuni spirituale şi patologice (G.B.), altul este este conştient de capacităţile sale extraordinare de manipulare şi joacă un rol pe care el însuşi l-a inventat pentru el însuşi (D. D.).

Spre deosebire de G.B., D.D. este consecvent şi programatic. G.B. este coleric şi îi poţi (re)cunoaşte intenţiile şi adevărata natură, pe când D.D. este ascuns, rece şi nu îşi trădează intenţiile.

Nu în ultimul rând, D.D. are propriul regat mediatic şi nu depinde de bunăvoinţa jurnaliştilor. El nu are apariţii intermediate, cumpărate sau mediate. El este, cum se spune, omul-televiziune. Este cel mai pervers dictator pe care România l-a oferit cetăţenilor săi în decursul anilor. Este liderul caricatural şi comic al acelui Big Brother din cartea lui George Orwell (1984).

Pentru că nu are valenţe politice reale, pentru că probabil ascunde frustrări care îl împiedică să fie fizic violent şi pentru că a nimerit greşit într-o perioadă a pluralismului media, D.D. nu este singurul chip care apare la televiziunea de stat, dar este cel care vrea ca toate celelalte chipuri care apar să fie asemănătoare lui. Aici răzbate perversitatea incredibil de simplă a lui D.D. Sistematic, promovează constant o imagine despre lume la propria televiziune, care a devenit referenţialul inspirator pentru celelalte televiziuni, fără ca acestea să îşi dea seama.

“Toată ţara este plină de câte un Dan Diaconescu.” – citat din Dan Diaconescu

D.D. a dobândit puterea de a ajunge la fiecare român, utilizând conştient psihozele oamenilor (PSIHÓZĂ, psihoze, s. f.  Boală mintală caracterizată prin tulburări ale comportamentului, gândirii sau afectivității bolnavului și de care acesta nu este conștient.). La OTV se uită incredibil de mulţi oameni. Este un business prosper şi care prosperă.

Nebunia, circul, răul, temerile se vor vinde întotdeauna. Sunt o afacere nefalimentară. De când s-a dezvoltat mass media, asemenea specimene de televiziuni sau emisiuni gen OTV există şi vor exista în continuare în societăţile democratice avansate şi în cele mai puţin avansate. Însă, problema României este că, pe lângă media de doi bani, nu există şi media profesionistă. Posturile de televiziune, redacţiile ziarelor sunt pline de imbecili care acoperă puţinele voci adevărate ale jurnalismului profesionist. Iar într-un mediu care se degradează moral, cultural şi intelectual, cei buni nu au nicio şansă să producă calitate.

Îmi spunea cineva că şi în SUA sunt televiziuni şi emisiuni care sunt chiar mai dure şi mai idioate decât OTV, iar Occidentul este plin de emisiuni în care limitele normalului sunt depăşite în scopul de a şoca şi de a cuceri raiting. Nevoia de rău şi degradare este puternică în animalul raţional om. Nevoia de a vedea viciu, nebunie, răutate, durere din fotoliul confortabil al livingului este general umană, nu doar naţională. În epocile trecute, oamenii erau decapitaţi, arşi pe rug, aruncaţi în arenele cu animale sălbatice, jertfiţi pe altarele nu ştiu cărei zeităţi. Toate acestea se realizau în public…

Dar, în SUA şi în alte state occidentale, pe lângă asemenea emisiuni degradante şi tembele există şi CNN, BBC, RFI ş.a. La noi există pe lângă OTV şi DDTV, Antena 3 şi Realitatea TV, ca televiziuni de ştiri. Vedeţi vreo asemănare din punctul de vedere al calităţii mass media între ultimele două şi marile trusturi de presă străine?

Libertatea fiecăruia de a reacţiona la OTV şi Dan Diaconescu

Din punctul meu de vedere, liberatatea presei este un bun democratic peste care orice putere nu trebuie să treacă. Dar media are şi un rol educativ extrem de important care îi condiţionează existenţa şi o supune unor necesităţi sociale, nu individuale (în principiu, de natură financiară). Cu atât mai mult cu cât tehnologia este atât de avansată încât oricine poate să privească la televizor. De la analfabet până la academician, toţi primesc informaţii pe care le procesează după facultăţi, cum ar zice Marin Preda. Nu discut aici despre răul pe care televiziunea îl produce asupra intelectului şi cât de mult a îndepărtat politica şi politicienii de scopurile iniţiale ale binelui cetăţii. Despre asta citiţi Sartori.

Revenind la oile noastre oteviene, depinde de fiecare dintre noi cum reacţionăm la emisiunile şi delaraţiile lui D.D. Eu am scos posturile OTV şi DDTV din programele pe care le am prin cablu, iar în ultimele luni am renunţat la televizor. Dar aceasta este soluţia mea.

În ceea ce priveşte fenomenul de otevizare culturală, care doreşte să devină şi unul politic, soluţia pentru a stopa acest lucru (dacă se doreşte) este să nu se mai vorbească despre Dan Diaconescu şi despre OTV. Aceasta este soluţia care îl înnebuneşte de frică pe omul-televizor.

“În lipsa claselor sociale, adică a forţelor reale care sunt menite a hotărî de viaţa şi moartea regimurilor politice, acest rol a trebuit să îl ia la noi capul statului. Aceasta nu înseamnă altceva decât că viaţa politică a României a trebuit să se adapteze la structura ei socială şi să se orienteze de sus în jos.”

Ştefan Zeletin, Burghezia română (Humanitas: Bucureşti, 1991), p. 188. Prima ediţia a apărut în 1925. Am ajuns la acest citat prin Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România 1930 – 1940 (Ed. Enciclopedică: Bucureşti, 2004), p. 26.

Este deja de notorietate (cel puţin mediatică) faptul că România se află în criză economică. Veniturile scad şi preţurile cresc. Principalul partid de guvernământ se duce în jos în sondaje, Preşedintele republicii este capul răutăţilor, vinovatul principal de situaţia în care ne aflăm.

Avem un Guvern foarte slab, care a luat măsuri nepopulare şi care este condus de un personaj nici măcar sinistru…doar ridicol. Ce mai (credem că) ştim? Ştim că PD-L este în proces de scindare între mai multe facţiuni care nu sunt mulţumite de nivelul dezastruos al poziţiei din sondaje. De asemenea, celelalte partide parlamentare sunt fie la ciugulit (UNPR, UDMR), fie în opoziţie (PSD, PNL). Totuşi, coaliţia legislativă sprijină coaliţia guvernamentală, având deci majoritate în Parlament. De asemenea, sindicatele, aceşti actori sociali care ar trebui să fluiere permanent când puterea o ia razna, stau cuminţi (în vacanţe sau la televiziuni, nu în stradă şi în comitete de criză). Foarte pe scurt, aşa îmi apare mie (ca cetăţean al României privitor, cititor și ascultător al mass media) situaţia politică la ora actuală. Că acesta este adevărul (realitatea) nu am de unde să ştiu, din cel puţin două motive cumulative: (i) nu sunt factor de decizie la nivelul cel mai înalt (politic, economic, social) şi (ii) realitatea este întotdeauna mediată şi fragmentată, nu o poţi cunoaşte în totalitatea ei (practic, singura realitate, dar la care nu avem acces direct, ar fi lumea ideală a ideilor absolute din filosofia platoniciană, dar…pe vremuri de criză cine mai umblă pe acolo?).

Poporul

Dar cea mai gravă problemă pe care o avem la ora actuală nu sunt politicienii, FMI-ul, partidele sau sindicatele. Sunt milioane de români care sărăcesc, frustraţi, dar înfricoşaţi sau/şi neorganizaţi pentru a ieşi în stradă. Poate că sunt şi prea leneşi să iasă în stradă. Ceea ce ar fi şi mai grav. Or, până nu loveşti revoltat cu bâta în puterea care abuzează de legitimitatea şi legalitatea instituţională a statului, în România nu va exista nicio şansă de reformă a “elitelor” conducătoare.

Înţeleg prin reformă trecerea de la spiritul de salvare individuală sau/şi în gaşcă prădătoare organizată pe criterii mafiote la spiritul de salvare colectivă, a întregii comunităţi a cetățenilor, fie că trăiesc în România, fie în alt stat.

Foarte simplu spus: vreau să trăiesc într-o ţară în care să am încredere în ceilalţi oameni. Or, după multe şi imense eforturi de cercetare pe care le fac şi pe care le voi continua, concluzia mea (simplificând enorm, totuşi) este că principala problemă a acestei ţări este legată de lipsa de încredere dintre oameni (nu cetăţeni), o lipsă de încredere care este accentuată în fiecare zi de liderii colectivităţii (nu comunităţii) în care trăim. Nu detaliez aici cauzele.

Este de domeniul evidenţei că nu toţi oamenii sunt lideri (elite). Prin urmare nu toţi ajung în poziţii de decizie. Dar dacă cei care ajung în poziţii cheie sunt persoane lipsite de interes pentru comunitatea în care s-au format şi unicul scop este salvarea personală sau de clan, apoi avem o gravă şi uriaşă problemă. Iar soluţia (pentru că trebuie să ne gândim şi la ala ceva) este cea a schimbării bazei primare de selecţie a liderilor. Adică de jos în sus. De la poporul mult iubit la liderii mult stimaţi. Din acest motiv, când ajungi la o asemenea concluzie, soluţiile sunt puţine, iar cea mai la îndemână este reacţia poporului invocat de politicieni, dar trădat de politica lor. El însuşi, prin reacţia primară la adresa puterii incompetente şi abuzive poate să facă trecerea de la colectivitatea scindată a oamenilor la comunitatea unită a cetăţenilor. Din păcate, însă, pe tărâmul mioritic, mieii nu au nimic de spus până nu se transformă în câini.

Elitele

În general, elitele sunt cele care îşi construiesc şi construiesc pentru restul societăţii establishment-ul politic, social, cultural, economic, intelectual. Proziţiile de putere dobândite nu sunt cedate cu uşurinţă (ceea ce este normal). Problema apare când între poziţiile de putere ale elitelor (liderilor) şi majoritatea uriaşă a cetăţenilor apar discrepanţe imense, unii le numesc inegalităţi (nu numai economice ca la marxişti). În 1989, aceste discrepanţe au sfârşit prin revoluţie. În 2010, în stat democratic şi capitalist, posibilitatea ca revoluţiile să mai apară sunt reduse. Şi pentru că am atins pe Tocqueville, vă las în compania unui citat din acest autor:
“Aproape toate revoluţiile care au schimbat fizionomia popoarelor au fost făcute pentru a consacra sau pentru a distruge inegalitatea…Dacă puteţi întemeia o formă de societate în care fiecare să aibă ceva de păstrat şi puţin de luat, veţi fi făcut foarte mult pentru liniştea lumii…Ştiu că la un mare popor democratic, se întâlnesc întotdeauna cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni foarte bogaţi; dar săracii, în loc să formeze imensa majoritate a naţiunii, cum se întâmplă întotdeauna în societăţile aristocratice, sunt puţini numeroşi, iar legea nu i-a legat pe unii de ceilalţi prin legături de sărăcie iremediabilă şi ereditară…Ei (cetăţenii bogaţi, n.m.) nu formează deci o clasă aparte pe care să o putem lesne defini şi analiza; şi, ţinând, de altfel prin mii de fire ascunse, de masa concetăţenilor lor, poporul nu poate să lovească în ei fără să se lovească pe sine. Între aceste două extremităţi ale societăţilor democratice, se află o mulţime foarte mare de oameni aproape identici care, fără a fi exact nici bogaţi, nici săraci, au destule bunuri pentru a dori ordinea, dar nu au suficiente pentru a provoca invidia. Aceştia sunt în mod firesc duşmanii mişcărilor violente;”
(Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol 2 (Humanitas: Bucureşti, 2005), p. 267)

În România aşa o fi? Părerea mea aţi citit-o deja.

Ei bine, se pare că nu doar cei din jur, care fac politică în mod partizan şi constant, sunt proşti. Se pare că şi noi, ceilalţi, devenim proşti când ne depăşim  aria de competenţă şi dezbatem subiectele politice.

Staţi liniştiţi, totuşi, nu este aşa de grav pe cât sună… Doar vreau să împărtăşesc cu voi din ce am (re)citit eu mai aste zile. De altfel, luna asta august, fiind lună de vacanţă, aş dedica-o cititului şi relaxatului, iară nu comentariilor şi blogărelei despre evenimente politice. De altfel, am auzit din surse sigure că este normal să citeşti mai mult decât scrii….Se pare că este o formă de profesionalism. Aşa că, lectură plăcută:

“Aşadar, în ceea ce priveşte parametrul cognitiv, Schumpeter a relevat faptul că “cetăţeanul tipic coboară la un nivel redus de performanţă mentală de îndată ce pătrunde în sfera politică. El discută şi analizează evenimentele într-un mod care ar putea fi considerat infantil în sfera intereselor sale reale. El redevine primitiv. Gândirea lui devine asociativă şi afectivă…”. Este aceasta o exagerare? Probabil că nu, deoarece o performanţă mentală scăzută este o regulă de fiecare dată când depăşim domeniul în care operăm în mod obişnuit. Motivul este evident, şi anume că problemele pe care le înţelegem sunt cele care izvorăsc dintr-o experienţă personală, iar ideile pe care le stăpânim cel mai bine sunt cele pe care suntem capabili să le formulăm noi înşine. Un astronom care discută despre filosofie, un chimist care face aprecieri despre muzică sau un poet care discută despre matematici nu ar fi mai puţini convingători decât un cetăţean intervievat într-un sondaj. Deosebirea constă în faptul că un specialist îşi va recunoaşte ignoranţa în alte domenii de specialitate, în timp ce unui cătăţean (oarecare) i se cere să se preocupe de politică, iar în mijlocul incompetenţei generale, nu îşi mai dă seama de propria incompetenţă. Aşadar, diferenţa constă în faptul că nu avem curajul să depăşim anumite zone ale ignoanţei în timp ce în sfera politicii suntem încurajaţi să facem acest lucru.”

Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (Polirom: Iaşi, 1999), p. 115. Sartori citează pe Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, ed. a II-a (Harper: New York, 1942), p. 262.

“

„Caracteristica rumâniei este dependenţa de un stăpân. Rumânul ascultă de stăpânul – domn, boier sau mănăstire – pe moşia căruia trăieşte; el este obligat să-i lucreze la ce-l va pune – aceasta e obligaţia de căpetenie -, să-i dea apoi dijmă din produsele câmpului şi să-i plătească dări pentru vitele pe care le creşte. Eliberarea de rumânie nu se poate face fără consimţământul stăpânului său; chiar când se răscumpără cu bani, faptul e considerat ca o pomană a stăpânului, ca un act de milă sau de «iertare» din partea acestuia.”

În timp ce mă gândeam la tocquevilleiana stare morală şi socială…a rumânului, am tradus în termeni capitalisto-contemporani acest citat. Enjoy:

„Caracteristica rumâniei este dependenţa de orice fel de stăpân. Rumânul ascultă de stăpânul – Preşedinte, baron local, şef de corporaţie, bancă de credit – care îi spune ce să facă prin intermediul televizorului. El este obligat să muncească ceea ce i se oferă – aceasta este şansa lui la o carieră -, să plătească impozite şi taxe din propria muncă şi să dea înapoi înzecit banii împrumutaţi de la bancă ca să îşi cumpere o colibă. Eliberarea de rumânie nu se poate face decât prin plecarea din ţară; dar pentru acest curaj este nevoie de bani şi de mila cui o da din familie, ca să nu mai spunem şi de ce s-a pus de-o parte pentru zile negre. În orice caz, plecarea din ţară este văzută de mulţi drept o iertare a păcatului de a te fi născut rumân.”

1. Care mai este raportul dintre Traian Băsescu şi PD-L?

Din câte ştiam, Traian Băsescu a fost o locomotivă electorală excepţională pentru PD-L. În mod continuu, din momentul în care a câştigat alegerile pentru Primăria Capitalei din 2000, Traian Băsescu a fost înaintea partidului său şi chiar a Alianţei PNL – PD.

În 2004, în primul tur al alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu a obţinut 3.545.236 VVE – 33,92%, în timp ce Alianţa PNL-PD a obţinut 3.191.546 VVE – 31,32%, la alegerile parlamentare.

În 2009, diferenţa dintre PD-L şi Traian Băsescu s-a diminuat, dar actualul Preşedinte a fost în continuare o locomotivă electorală pentru acest partid. Bineînţeles, luăm în considerare diferenţa semnificativă în numărul participanţilor la vot, întrucât alegerile prezidenţiale au fost decalate de cele parlamentare (2009, respectiv 2008). Astfel, la alegerile prezidenţiale din 2009, primul tur, Traian Băsescu a obţinut 3.153.640 VVE – 32.44%, în timp ce PD-L a obţinut, la alegerile parlamentare din 2008, 2.228.860 VVE – 32,36%.

Din ultimele sondaje date publicităţii rezultă că Traian Băsescu a încetat să mai fie o locomotivă electorală pentru PD-L. Nu numai că a determinat scăderea în sondaje a partidului la guvernare întrucât a ieşit public şi a promovat măsurile de austeritate, dar este chiar sub partid. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu a ajuns mai rău ca PD-L în ochii electoratului, iar asocierea dintre Traian Băsescu şi PD-L este mai dăunătoare partidului decât liderului informal. De exemplu, în sondajul GSS, PD-L ar obţine 19,1% la alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu s-ar clasa pe locul III la alegerile prezidenţiale, cu 11,7% (ca o glumă, tot îl ia pe Mircea Geoană care obţine un onorabil loc patru cu 10,7%).

Bineînţeles, ştim că nu va mai candida actualul Preşedinte. Asta dacă nu îşi dă demisia înainte de alegerile la termen şi candidează invocând vreo absurditate constituţională de genul “întrucât nu am dus până la capăt acest mandat, acesta nu este îndeplinit, prin urmare nu mi se aplică regula celor două mandate din art. 81, alin. (4) din Constituţie”. Ia gândiţi-vă şi la asta. Exagerările şi neconstituţionalităţile au fost o constantă în România postcomunistă.

În plus, vă reamintesc ce fel de citate umblau prin presă acum o lună: “E timpul să vă dezlipiţi de mine, eu nu mai candidez. Căutaţi-vă alţi lideri, gândiţi-vă la era post-Băsescu şi chiar post-Boc” (din Traian Băsescu citire).

2. PSD obţine scoruri ameţitoare în ambele sondaje (40% în sondajul IPP şi 36,9% în sondajul GSS2000), dar Victor Ponta nu depăşeşte scorul partidului (27,1% în sondajul GSS2000; în sondajul IPP nu apare). PNL, pe de altă parte, se află pe un loc II deloc confortabil (26% în sondajul IPP şi 28,2% în sondajul GSS2000). În schimb, Crin Antonescu este preferat de electorat şi se află în faţa lui Victor Ponta (43% în sondajul IPP şi 33,8% în sondajul GSS2000).

Rezultă de aici că voturile pierdute de PD-L se redistribuie, în cea mai mare parte, între formaţiunile politice principale. În plus, o parte dintre foştii votanţi PD-L şi Traian Băsescu nu vor mai vota sau sunt nehotărâţi în acest moment. Nu intru pe tarlaua sociologilor, care, cu minţile lor SPSSate pot face minuni dacă au datele hard ale sondajelor. Ce mă interesează pe mine este explicaţia care justifică strategia politică.

Începând cu 2004, în special în 2007 (suspendarea Preşedintelui), PD, ulterior PD-L, a preluat masiv din voturile partidului hegemonic PSD, în timp ce PNL a reuşit, după eforturi sisifice, să crească uşor faţă de 2004 şi să obţină cele mai bune scoruri electorale la alegerile din 2008 şi 2009.

În perioada de glorie a Preşedintelui Traian Băsescu (2005 – 2008), acesta a jupuit de voturi, pe lângă PSD, şi PRM şi PNG, ceea ce a determinat apariţia unui sistem de partide care conţine în el însuşi pericolul instabilităţii: trei partide parlamentare mari, pe formula 35% – 35%- 20%.

În acest moment, problema esenţială este unde se duc votanţii PD-L şi cât de stabilă este schimbarea de opţiune politică în rândul electoratului. Din sondajele date publicităţii, reiese că o mică parte din electoratul pierdut al PD-L merge către PNL şi grosul se îndreaptă spre PSD sau se “extremizează”. Se pare că asistăm la un proces de migraţie a voturilor invers celui din 2004 – 2007, adică la revenirea către sistemul de partide cu un partid hegemonic, în speţă PSD.

Aici, însă, apar o serie de factori care sunt esenţiali în construcţia oricărei strategii politice şi electorale:

a. În lipsa unor alegeri anticipate, alegerile locale şi parlamentare se vor organiza înaintea celor prezidenţiale. Această situaţie ar avantaja PSD care, practic, dacă se menţin actualele tendinţe, va reveni la o poziţie de forţă pe scena politică românească (poziţie de forţă nu înseamnă majoritatea absolută în Parlament – puţin probabil -, dar înseamnă posibilitatea formării unei alianţe cu UDMR pentru a-şi asigura majoritatea în Parlament – modelul guvernării Năstase).

De asemenea, formarea Guvernului în 2012 va presupune un joc politic în care va fi inclus şi actualul Preşedinte, ceea ce va crea o nouă criză politică şi noi reconfigurări de forţe, imposibil de anticipat atât de devreme. Din acest motiv, alegerile parlamentare devin cruciale pentru stabilitatea instituţională, întrucât o majoritate confortabilă de o anumită culoare (chiar şi o alianţă de altă culoare decât cea a Preşedintelui) poate să blocheze jocul Preşedintelui-jucător.

b. Crin Antonescu este, din acest moment înainte, cea mai mare problemă a lui Victor Ponta. Răzbelul declaraţiilor, mai mult sau mai puţin colorat, pe care l-au pornit de ceva timp este semnul că lupta politică pentru viitoarele prezidenţiale începe a fi testată.

De altfel, Crin Antonescu este avantajat dacă Victor Ponta intră în luptă directă cu el, din mai multe motive, unul fiind extralipiciul pe care îl are liderul liberal la publicul votant. Nu întâmplător liderul PNL aruncă pe piaţă tema suspendării Preşedintelui, iar Ponta se spală pe mâini. Este evident că timpul care trece este în defavoarea lui Antonescu, care, dacă ar candida acum sau în anul următor la alegerile prezidenţiale, are mari şanse să le câştige.

Ponta mai are nevoie de timp să îşi consolideze poziţia în partid şi să facă performanţă la alegerile locale şi parlamentare din 2002. De altfel, rezultatele bune la acele runde de alegeri vor fi armele principale ale liderului PSD la alegerile prezidenţiale.

c. Există posibilitatea ca PD-L să îşi revină printr-o mutare strategică de amvergură, dublată de o serie de măsuri pozitive în plan economic şi social. Îmi este greu să cred că o guvernare atât de abuzivă şi ineficientă, care a doborât toate recordurile de incompetenţă, mai poate să se reinventeze. Dar, never say never.

Mai sunt şi alţi factori, dar cred că nu trebuie să ne stricăm vacanta cu prea multe idei

„Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău! Şarpele cand îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până cand să le fim robi? Veniti dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca sa ne fie nouă bine!

Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiţi.

Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi lănci; să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara.

Şi ce vă vor povăţui mai marii Adunării aceia să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunţi, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiţi – numai al acelora să să ia pentru folosul de obşte!”

Fragment din Proclamaţia de la Padeş, surse: manual de clasa a XII-a , Zoe Petre, editura Corint 2007

(pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Pade%C5%9F, accesat la 21.07.2010)

Mă refer aici la o culegere de interviuri realizate de Dan Pavel prin 1990 – 1993 şi publicate în volum abia în 1998: Dan Pavel: Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte tabuuri (Polirom: Iaşi, 1998).
Iată citatele:

Începuturi şi Revoluţie

Ion Caramitru, pp. 35 – 36 : “După ce am intrat în televiziune, după ora 12, împreună cu Mircea Dinescu, singurul eveniment politic care s-a petrecut în studio a fost lectura unui soi de proclamaţie făcută de Dinescu. Cei de acolo l-au rugat să se aşeze şi să scrie ceva, pentru că totul devenea incoerent şi nervos. Şi, dacă ţineţi minte, a citit de pe un carneţel pe care a scris câteva idei. Numai că, la ora 6, a apărut grupul în frunte cu Iliescu, cu o proclamaţie pusă la punct, gîndită. În acel moment, instinctiv, toată lumea a făcut corp comun cu acea proclamaţie…m-am manifestat atunci spontan şi i-am cerut domnului Iliescu, abia venit la televiziune, să-şi rupă carnetul de partid în faţa camerelor de luat vederi, convins că o va face…Credeam că, făcând asta, va da o definiţie limpede revoluţiei la care noi am participat. Dar el nu a făcut acest lucru. Acum, gîndind retrospectiv, sînt mulţumit că nu l-a făcut. Cel puţin ştim cine este, pe cine reprezintă.”

Spirit şi credinţă

Părintele Galeriu, p. 65 : “Îmi aduc aminte de o expresie a gînditorului Heineman: “Omul arhaic vorbea cu Cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu şi omul modern vorbeşte cu el însuşi”.”

Părintele Galeriu, p. 71 : “A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, a-i trăi durerea, bucuriile. Înseamnă că eu trăiesc pentru tine şi tu trăieşti pentru mine, şi aceasta este posibilitatea coexistenţei, convieţuirii noastre, pentru că atunci cînd eu trăiesc pentru mine şi tu pentru tine, între noi este separare.”

Mod de a fi

Gabriel Liiceanu, p. 81 : “…prostia nu e un dat, nu e o insuficienţă mentală, aşa cum se crede îndeobşte, confundându-se prostia cu imbecilitatea. Prostia este o faptă a libertăţii tale şi, de aceea, eşti răspunzător pentru ea. Orice spirit normal funcţionează şi avansează prin proiecte. Un spirit viu este capabil să-şi critice în permanenţă proiectul, să-l modifice, să-l adapteze, la nevoie, când îi constată inadecvarea şi inconsistenţa, să renunţe la el. Inteligenţa este această veşnică punere sub întebare a proiectului propriu. Şi invers, prostia este fixism, este cripare pe proiectul propriu, este îngheţ spiritual. Am definit prostia ca încremenire în proiect.”

Politica după Noica

Gabriel Liiceanu, pp. 92 – 93 : “Politica, de pildă, însemna pentru el (Constantin Noica – n.m.) meteorologie, aşa cum azi e soare, mâine plouă sau e vînt, la fel politica este capriciul omenirii. Ea n-are, deci, consistenţă, nici esenţialitate….Într-o societate totalitară, nu depinde de noi cum arată structura societăţii, aşa cum nu depinde de noi dacă plouă sau ninge, sau e soare…Nu uita că toată gândirea noastră despre politică a fost configurată în termenii unei societăţi care părea de nemodificat. Domnul Noica spunea: cu tancurile ruseşti în spate nu e nimic de întreprins.”

Cultură şi democraţie

Agnes Heller, pp. 169-170 : “Iar nivelarea culturii aparţine pericolelor democraţiei. Democraţiei nu îi place să accepte că există diferenţă între “înalt” şi “jos”, în cultură, că există, deci, cultură înaltă şi cultură joasă – dimpotrivă, i-ar plăcea să pună totul pe un nivel egal, iar majoritatea să decidă ce este bun şi ce este rău…Există în prezent o tendinţă în postmodernism de a sublinia rolul diferenţei până la un punct în care diferenţa însăşi devine o valoare…”

În afară de cei enumeraţi pînă acum, mai puteţi găsi interviuri cu amiralul Stansfield Turner, Francis Fukuyama, Ken Jowitt, Charles H. Fairbanks Jr., Vladimir Tismîneanu, Corneliul Coposu şi alţii. Citiţi că merită!