Bogdan Dima

Ultimul articol pe care l-am scris pe blog a fost “Voinţa poporului: Emil Boc”. Ei bine, acum este şi voinţa Parlamentului.

Noul Guvern condus de Emil Boc a primit votul de încredere al Parlamentului (276 de voturi pentru şi 135 împotrivă – 23.12.2009).

De altfel, audierile din comisiile de specialitate (toţi cei 15 miniştri propuşi au primit vot favorabil) au pregătit votul în plen pentru noul Guvern.

Votul de astăzi, dincolo de valoarea lui constituţională, semnifică şi acceptarea stării de fapt a politicii româneşti: PD-L şi Traian Băsescu, sprijiniţi de UDMR, minorităţile naţionale şi grupul independenţilor, sunt la putere şi conduc România, în timp ce PSD şi PNL sunt în opoziţie.

De acum înainte, strategiile trebuie regândite şi luptele politice reîncepute pe alte paliere decât cele ale campaniei electorale. Mai mult ca niciodată, partidele politice din România au nevoie de scenarii şi strategii de dezvoltare pe termen lung, care să depăşească viziunea reducţionistă a câtorva lideri politici, sclavi slabi ai propriilor marote.

PD-L este partidul care a reuşit cel mai bine să se organizeze, să se dezvolte şi să îşi construiască un făgaş politic. Are un lider care a împins partidul mai departe. Totuşi, trebuie să înceapă procesul de construire a unui nou lider, care să reprezinte partidul la următoarele alegeri. Dacă nu se gândesc de pe acum, nu va trece mult până când o vor face.

PSD şi PNL sunt la răscruce. Fiecare are nevoie de o repoziţionare strategică, tactică şi electorală. În special PSD care, dacă nimic semnificativ nu se întâmplă, va intra într-un proces de “reducere”.

PNL, prin afilierea cu PSD, are o problemă uriaşă de gestionat: cum va opri creşterea PD-L pe segmentul votanţilor de dreapta? Dar şi multe alte probleme: Cât va rezista în opoziţie? Cu ce cost? Sub care leadership? Sunt sigur că au oameni foarte bine pregătiţi, psihic şi intelectual, care să răspundă la aceste întrebări cu o strategie pe termen mediu şi lung de dezvoltare a PNL…

În ceea ce priveşte noul Guvern, în afară de faptul că marchează un nou moment în politica românească, punctează şi o etapă decisivă pentru sistemul politic şi constituţional din România, etapă începută în 2004.

În Constituţia României, art. 110, alin. (1) spune: “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.”

Este un articol important, cu atât mai mult cu cât logica textului constituţional a fost bulversată de scandalurile, crizele şi luptele politice ale ultimilor ani.

Guvernul, pentru a fi format şi pentru a funcţiona are nevoie atât de acceptul Preşedintelui (care propune candidatul la funcţia de prim-ministru, după consultări cu partidele parlamentare), cât şi de acceptul Parlamentului (care acordă votul de încredere asupra programului de guvernare şi a listei de miniştri).

Înainte de modificarea operată de legea de revizuire a Constituţiei din 2003, care stabileşte ca mandatul Preşedintelui să fie de cinci ani, iar al parlamentarilor să fie de patru ani, alegerile prezidenţiale se desfăşurau concomitent cu alegerile parlamentare.

În dorinţa de a scoate de sub influenţa partidelor politice alegerea Preşedintelui României, s-a decis ca mandatul Preşedintelui să fie de cinci ani, iar al parlamentarilor de patru ani. Mai mult, în ansamblul modificărilor constituţionale din 2003, instituţia Preşedintelui României urma să devină “mai” independentă de jocul politic al partidelor politice.

Numai că socoteala din teoria constituţională nu s-a potrivit cu politica din târg.

În 2004, a fost prima dată în istoria electorală a României când Preşedintele ales (Traian Băsescu din partea Alianţei D.A. – PNL – PD) nu reprezenta şi formaţiunea (partid sau alianţă politică/electorală) care a câştigat alegerile parlamentare (PSD+PC).

Astfel, după turul II al alegerilor prezidenţiale, majoritatea politică din Parlamentul României s-a modificat în funcţie de rezultatul alegerilor prezidenţiale, Guvernul de atunci, condus de Popescu Tăriceanu fiind rezultatul influenţei exercitate de către Preşedintele nou ales.

În 2008, în urma alegerilor parlamentare a fost constituit un nou Guvern, format din PSD şi PD-L, cele mai mari partide politice de pe scena politică românească.

Guvernul era condus de Emil Boc, preşedintele PD-L, partidul Preşedintelui în funcţie. În formarea acestui Guvern şi în negocierile dintre partidele politice, Preşedintele a avut un cuvânt puternic de spus, fiind cel care numeşte candidatul la funcţia de prim-ministru.

În 2009, Guvernul Boc a fost demis prin moţiune de cenzură de către Parlament, dar noua majoritate parlamentară formată din PSD+PNL+UDMR+minorităţi naţionale nu a putut constitui un nou guvern, întrucât Preşedintele României s-a opus propunerii acestora de a numi candidat la funcţia de prim-ministru pe Klaus Iohannis, primarul Sibiului, un personaj agreat de toate partidele noii majorităţi politice, dar nedorit de către Preşedinte.

În urma alegerilor prezidenţiale din 2009, câştigate de Traian Băsescu, s-a format un nou Guvern, care cuprinde partidul Preşedintelui şi are ca prim-ministru pe acelaşi Emil Boc.

De altfel, încă din campania electorală s-a stabilit (de o manieră implicită, dar şi explicită) faptul că cel care va câştiga alegerile va stabili cine va forma şi va conduce viitorul Guvern. Prin urmare, mesajele politice ale campaniei electorale au anticipat situaţia politică şi constituţională postcampanie.

Mergând mai departe, în 2012, dacă nu vor fi alegeri anticipate până atunci, vom avea o nouă rundă de alegeri parlamentare, alegeri care vor marca, conform art. 110, alin. (1) din Constituţia României, republicată, formarea unui nou Guvern.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că alegerile prezidenţiale vor avea loc după alegerile parlamentare. Ceea ce înseamnă că majorităţile parlamentare, compoziţia şi conducerea oricărui Guvern pot fi influenţate (şi de la a putea până la a fi nu este cale lungă în politică, mai ales când este vorba de cine controlează Guvernul) de către Preşedintele României.

Practic, începând cu 2004, pe fondul modificării duratei mandatului Preşedintelui, alegerile prezidenţiale au reprezentat cel mai important moment al vieţii electorale româneşti.

Mai mult, formarea Guvernului a devenit o chestiune care se decide din ce în ce mai mult la Cotroceni şi din ce în ce mai puţin în Parlament, situaţie care este cu mult în afara logicii Constituţiei în vigoare.

Efectul principal este diminuarea rolului Parlamentului şi creşterea puterii Preşedintelui.

Dacă adăugăm la aceasta şi proiectul de modificare a compoziţiei Parlamentului şi a numărului de parlamentari, atunci cu siguranţă sistemul instituţional din România va fi complet bulversat.

Ceea ce este din ce în ce mai clar este faptul că toate crizele politice şi constituţionale din ultimii ani au produs practici politice care nu se mai regăsesc în logica textului constituţional.

Echilibrul intraexecutiv (Preşedinte – Prim-ministru – Guvern) şi echilibrul executiv – legislativ (Preşedinte – Guvern – Parlament), dar şi cel dintre executiv, legislativ şi puterea judecătorească au fost grav perturbate.

Sper ca toate aceste crize ale ultimilor ani să nu devină părţi ale unei strategii prin care se urmăreşte modificarea sistemului constituţional în favoarea creşterii autorităţii şi puterilor formale ale Preşedintelui ales direct de către cetăţeni.

Indiferent de soluţiile posibile (sunt mai multe), după ceva ani de studiu cu privire la această problemă a raporturilor dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament, sunt din ce în ce mai convins că România are nevoie de un sistem de guvernare parlamentar, în care Parlamentul să fie instituţia centrală, puterea să fie divizată, iar Preşedintele să nu fie ales direct de către cetăţeni.