Bogdan Dima

Un foarte bun prieten, membru al Orchestrei Filarmonicii “George Enescu”, mi-a adus la cunoştinţă abuzurile şi ilegalităţile nestingherite de la Filarmonica de Stat “George Enescu”. Vă invit să citiţi în Memoriul Orchestrei Filarmonicii “George Enescu” cum sunt distruşi fără scrupule oamenii de elită din România.

Povestea foarte pe scurt este povestea unei nedreptăţi, aşa cum ne-am obişnuit în ţara foamei de bani şi a şmecheriilor ilegale:
Un grup de 81 de muzicieni ai Filarmonicii “George Enescu” au fost supuşi la presiuni din partea conducerii instituţiei, formată din trei oameni: directorul – general Cristian Mandeal, dl. Nicolae Licareţ – director artistic şi dna Anda Petrovici – concert maistru. Aceştia beneficiază de sprijinul necondiţionat al ministrului demis, Toader Paleologu.

Enumăr câteva dintre abuzurile la care au fost supuşi muzicienii şi fac apel la cei care citesc să dea mai departe memoriul membrilor Orchestrei Filarmonice “George Enescu”:

1. Au fost luate măsuri de diminuare abuzivă, fără temei legal, a salariilor de bază cuvenite personalului artistic.
2. Carnetele de muncă ale angajatilor au fost incorect completate cu informaţii vădit eronate.
3. Din postura actuală a funcţiei de manager general, dl. Cristian Mandeal se autonumeşte în funcţia de dirijor principal invitat şi în această situaţie îşi negociază singur sumele stipulate în contractul de colaborare.
4. Membrii orchestrei nu sunt informaţi cu privire la conţinutul contractelor propuse filarmonicii, iar condiţiile de susţinere a unui turneu artistic, respectiv deplasarea şi cazarea, onorariul-diurna, sunt aduse la cunoştinţa artiştilor cu foarte puţin timp înainte.
5. Dna Anda Petrovici a agresat verbal şi a folosit un limbaj neadecvat la adresa artiştilor instrumentisti, precum şi a dirijorilor sau a soliştilor invitaţi (Ion Marin, Ilarion Ionescu Galaţi, Camil Marinescu etc.). Membrii orchestrei simfonice au fost supuşi la tratamente umilitoare si denigratoare, teroare psihică, artişti care in urma acestor tratamente, au cedat fizic şi psihic, suferind pierderi de memorie, stres, accidente vasculare cerebrale (cazul dlui. Marius Bîclea).

Toată această poveste pur românească m-a iritat. M-a deranjat şi mi-a adus aminte de câteva subiecte mai vechi, pe care am început să le gândesc şi să le documentez încă din Facultate. Toate au legătură cu România şi cu viitorul acestei ţări, care este şi viitorul meu. Atrag atenţia de la bun început că utilizez generalul şi nu fac referire la excepţii. Vorbesc despre România în general.

România este o ţară în care valorile nu sunt respectate. Talentul este tratat cu dispreţ şi ne aducem aminte de oamenii de valoare atunci când mor. În general, ne aducem aminte de cei care au avut norocul să aibă o expunere mediatică. Şi atunci fugitiv, fără substanţă. În ultimii ani am observat o adâncire a superficialităţii, a prostului gust, a nesimţirii şi o scădere a calităţii în tot ceea ce înseamnă dezbaterea publică.

De câţiva ani mă simt sufocat în ţara mea. Condamnat la distrugere. Simt cum o clică de indivizi needucaţi, semidocţi şi avari au pus mâna pe toate instituţiile societăţii, de la nivel local la nivel central, de la nivel politic la nivel academic. Sunt peste tot: în autorităţi, în şcoli, în facultăţi, în ONG-uri, în media. Au reuşit să îşi extindă imperiul mizeriei şi în puţinele oaze de performanţă ale României postdecembriste: firmele private care au nevoie de competenţă pentru a câştiga în competiţia pentru performanţă.

În ultimii ani, s-a produs o scădere a calităţii de om. S-a produs o depreciere de umanitate.

În fiecare zi, la televizor, în prime time, show-ul mediatic este format din două tipuri de spectacol:
1. Spectacolul politic degradant, promovat în special de televiziunile de ştiri. Politicieni şi jurnalişti cu vădite limite intelectuale şi discursive îşi etalează nesimţirea şi minciunile din oră în oră. Scandalul politic este generalizat. Este suficient să deschideţi televizorul sau să ascultaţi o emisiune radio în care se întâlnesc un pesedist, un penelist şi un pedelist. Se înjură direct, fără menajamente. Ţipă, atacă, mint. Mai mult, politicieni au ajuns să se bată în direct (cazul din CGMB este elocvent).

2. Emisiunile de “divertisment” în care vezi familii distruse, în care bărbaţii îşi lovesc femeile cu pumnii sau picioarele (Consilier de urgenţă), vezi copii care se prostituează în direct (Fata lui tata, Test de fidelitate), vezi vedete de două parale care îşi etalează prostia şi glumele porcoase la emisiuni în care sunt invitaţi pentru a face raiting (Răi dar buni, Acces direct, Un show păcătos, toate emisiunile de la OTV). Şi sunt sigur că îmi scapă multe alte asemenea reziduuri toxice care, practic, ocupă tot spaţiul public.

Toate aceste emisiuni, tot acest dicurs public violent şi sexualist au distrus orice urmă de bun-simţ şi umanitate din spiritul românesc. Efectele sunt grave:

1. Lipsa de încredere dintre oameni. Ne privim cu suspiciune, nu avem încredere în cel de lângă noi, ne este frică să nu fim păcăliţi. Orice promisiune este privită cu îndoială. Mai mult, promisiunile se încalcă, contractele nu se respectă, păcăleala este constantă şi continuă. Cine dă ţeapă se simte mândru că a dat ţeapă. Face parte din cei care sunt şmecheri, nu proşti ca cei mulţi. În România, este valoros cel care păcăleşte, nu cel care construieşte.

2. Dezinteresul faţă de ţara din care facem parte. Majoritatea românilor şi-ar vinde ţara pentru 10 euro. Poate şi pentru mai puţin. Dacă o fătucă din cele care merg dezbrăcate prin platourile televiziunilor îşi vinde trupul pentru 100 de euro, nu credeţi că şi-ar vinde ţara pentru mai puţin? În fond, trupul ca substanţă materială este mult mai important decât conceptul abstract de ţară.

3. Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă. Vrem să dăm bine în faţa celorlalţi. Să arătăm ce maşină tare ne-am luat, ce casă mişto ne-am cumpărat, ce haine de firmă purtăm şi cât suntem de buni, deştepţi şi frumoşi în comparaţie cu ceilalţi. O făloşenie de prost-gust, care urmăreşte doar promovarea aparenţei. De ce se promovează aparenţa, coaja, suprafaţa? Pentru că nu există substanţă. Dacă ar exista substanţă, am promova substanţa (vezi germani, englezi, francezi, japonezi, etc.). Pentru că nu este nimic sub aparenţă. Atât suntem: eticheta de pe haină şi maşina pe care ne-am cumpărat-o.

4. Patriotismul fals. Ţipăm din gură de şarpe că suntem mai buni decât spun străinii, că suntem nedreptăţiţi de istorie, că noi suntem de vină că nu avem încredere în viitor şi că nu vorbim elogiativ despre noi, ca popor, ca români. Am auzit o serie de sectanţi cu mintea spălată care spuneau că românii sunt cei mai buni, că dacă ne propunem un obiectiv mare şi credem în el vom ajunge departe. Nu. Nu vom ajunge departe. Pentru a ajunge departe nu trebuie să crezi şi să aştepţi. Ai nevoie de muncă, perseverenţă, educaţie, inteligenţă, deschidere, cinste, dragoste, încredere. Ai nevoie, cu alte cuvinte, de o serie de valori care se moştenesc şi se dezvoltă în timp. Unde găsiţi voi aceste valori când mergeţi pe stradă, când ajungeţi într-o instituţie sau când deschideţi televizorul? Unde erau valorile acestea în comunism?

5. Foamea şi frica. Am spus întotdeauna că aceste două sentimente sunt cariatidele spiritualităţii româneşti postdecembriste. Ambele moştenite din trecut. Mă refer la foame în sens total: foamea de bani, de faimă, de recunoaştere, foamea celui care vrea să iasă în evidenţă, foamea celui care trebuie să se remarce. Este o foame organică, viscerală, o dorim şi plângem de nervi când nu o avem. Vrem să ne singularizăm şi nu putem face asta singuri, pentru că nu avem suficientă substanţă în noi înşine pentru asta. Avem nevoie de ceilalţi. O foame de identitate. Cât despre frică, aceasta este generalizată: frica faţă de cel tare. O regăsim în orice formă instituţionalizată de acţiune umană: în autorităţile publice, în partide politice, în mediul academic, etc. Peste tot. Să nu îl deranjăm pe şeful, să nu spunem cumva ce nu trebuie. Oare nu i-a plăcut ce am spus? Crezi că s-a supărat? Crezi că va face ceva? Acestea sunt cele mai dese întrebări în mintea unui român angajat la stat, dar şi la privat. Facem în pantaloni de frică pentru că nu avem încredere în noi şi în capacităţile noastre. Poate şi pentru că nu avem capacităţi.

Ar mai fi multe de spus. Dar mă opresc aici. Cu speranţa că schimbarea vine dacă eşti capabil să o înţelegi. Adică educat.