Bogdan Dima

Am urmărit şi eu ca tot omul (încă interesat de politică) “marea confruntare”. Iniţial, nu am vrut să scriu despre acest subiect pentru că, practic, s-a spus cam tot ce se putea spune în comentariile ulterioare ale analiştilor, jurnaliştilor, sociologilor, pr-iştilor, etc.

Totuşi, întrucât este ultima zi înainte de vot, simt nevoia să mă exprim cu privire la principalii trei candidaţi.

1. Este pentru prima dată în istoria postcomunistă când nu mai alegem între doi reprezentaţi a două blocuri politice mari, radicale (Iliescu & noii comunişti versus Constantinescu & partidele istorice; Adrian Năstase & partidul hegemonic corupt versus Băsescu & coaliţia anticorupţiei).

Triunghiul principalilor trei candidaţi prezidenţiabili reprezintă în sine structura politică a scenei politice româneşti actuale: trei centre de putere independente (două relativ egale: PSD, PD-L şi, în spatele lor, PNL). Îmi este destul de clar că România are nevoie de consensus building pentru a putea atinge stabilitatea şi eficienţa guvernamentale. Îmi este şi mai clar că România este o democraţie consensualistă în care există centre diverse şi dispersate de interese, iar concentrarea şi radicalizarea puterii este cea mai proastă soluţie.

2. Băsescu s-a opus evidenţei şi a radicalizat electoratul & clasa politică. Strategia de campanie a lui Băsescu încearcă să salveze ceea ce mai poate fi salvat în urma greşelilor uriaşe pe care le-a făcut acelaşi Băsescu în ultimul an. În această dimensiune, de damage control strategy, Lăzăroiu&co. şi-a făcut datoria.

Însă, Traian Băsescu şi consilierii lui puteau să îşi schimbe atitudinea şi strategia electorală încă de la mijlocul anului 2009, atunci când au început atacurile la adresa fratelui Preşedintelui, a lui Ridzi şi a fiicei sale, Elena. Băsescu a căzut în capcana duşmanilor săi şi a devenit protectiv, duplicitar, şantajabil, atacabil. A devenit slab. Din acel moment, atacul continuu la adresa sa a fost strategia câştigătoare pentru contracandidaţii săi. Restul îl ştiţi. Strategia sa de contraatac şi de polarizare a luptei prin reluarea unor teme preferate, dar neactuale în acest context, a fost greşită. Şi, ca orice strategie proastă, a fost nerealistă. După alegeri, un studiu cu privire la modificările de ordin politic aduse de anul 2009 ar fi mai mult decât util.

3. Geoană este, din punctul meu de vedere, politicianul care a muncit cel mai mult, a luptat cel mai mult şi cel care îşi doreşte cel mai mult să devină Preşedinte al României. S-a pregătit pentru aceste alegeri cu mult timp înainte. Are în spate un partid greu de înghiţit, cu mulţi baroni, cu foarte multe interese. Totuşi, singur, fără PSD, ar fi fost un nimeni. Dificultăţile sale au fost bine mascate şi protejate de o echipă de campanie uriaşă, care şi-a făcut treaba şi la nivel central şi la nivel local. Dacă Geoană va câştiga alegerile prezidenţiale, le va câştiga din cauza PSD. Ceea ce ridică o serie de semne de întrebare, pentru că datoria potenţialului viitor Preşedinte al României faţă de PSD va fi una care trebuie răsplătită cu orice preţ. Dar…”aşa e în tenis”, ca să îl citez pe un mare actor român.

4. Antonescu este expresia maximă a faptului că în România poţi să ai noroc şi dacă nu eşti bine pregătit. Vorbind mult şi fără substanţă, Antonescu a intrat în politica mare prin intermediul altora, fără ca el să demonstreze altceva decât că înfloreşte limba română. Mă refer la trei politicieni cărora Antonescu trebuie să le mulţumească pentru nivelul la care a ajuns:
a. Tăriceanu - care a fost mazilit în martie de partidul pe care l-a adus la cel mai mare procent din istoria sa postdecembristă. Altfel spus, Antonescu s-a cocoţat şef peste un partid întărit, bogat şi cu patru ani de guvernare cu multe reuşite în spate. Nu spun că nu a fost o mutare bună pentru PNL. Antonescu are mai multe şanse la Preşedinţie decât Tăriceanu, care rămâne cel mai bun prim-ministru postdecembrist (nu detaliez aici această observaţie).
b. Geoană - care, prin acceptarea lui Klaus Johannis ca premier din partea majorităţii PSD-PNL-UDMR l-a introdus pe Antonescu în jocul mare. I-a oferit posibilitatea să se exprime, să se manifeste şi să câştige puncte importante în această campanie. Ulterior, a schimbat discursul, încercând să îl subordoneze pe Antonescu prin invitaţiile făcute lui Antonescu ca PNL să devină aliat cu PSD după alegeri.
c. Băsescu – care şi-a pierdut simţul realităţii şi care a greşit profund atât prin acţiunile sale, cât şi prin comportamentul electoral. Mai mult, PD-L şi Băsescu le-au oferit PNL şi lui Antonescu cele mai multe ocazii pentru a se manifesta ca partid de opoziţie şi candidat prezidenţiabil care doreşte să devină viitorul Preşedinte al României. Ceea ce au făcut, dar nu pe cât trebuia.

De altfel, anul 2009 a fost un an bun pentru opoziţie, dovadă că şi PSD a punctat ieşind de la guvernare. Un an în care steaua lui Băsescu all mighty a apus. Confruntarea de la Palatul Parlamentului mi-a demonstrat acest lucru fără tăgadă.

5. Până la urmă este greu să alegi între cei trei. Dacă nu eşti taliban băsescian, este greu de ales şi între cei doi. Mai ales că o întrebare poate fi pusă de cel puţin un alegător din România: de ce naiba nu candidează Geoană din partea PNL?